Mi te doreşti... Îţi spui că n-ai motive,
Dar nu îţi poţi opri al tainei gând,
Ai vrea să ştii că fi-va în curând,
Dar cauţi şi idei alternative.
Imbold firesc te mână înainte,
Ai vrea să simţi, să ştii în fapt real,
Să faci din ideal un pas normal,
Descris, fără nuanţe, prin cuvinte.
Dar tot îți vrei, pornirea, judecată
De ceea ce tu zici c-ai învăţat
A fi real, corect, justificat,
Lăsând să vezi cum fi-va altădată.
Mi te doreşti să-mi fii... Ţi-e teamă-a-mi spune,
A-mi spune ţi se pare nefiresc,
Temându-te de visul, omenesc,
Când, între judecăţi, se interpune.
Ai argumente multe împotrivă
Chiar dacă simţi că n-au nici un folos,
Dar tot le-ntorci pe faţă şi pe dos
Voindu-le a-ţi fi de perspectivă.
Nu-bine, spui... dar nu ca o negare,
Vrei gândul să devină convergent,
Dar nicidecum nu-ţi pare o-ntâmplare
Că, în imbold, îţi sunt mereu prezent.
Mi te doreşti să-mi fii reală faptă
Şi adevăr de-a pururea concret,
Chiar că acum, cu teama de regret,
Vorbeşti, cu tine, de dorinţă-n şoaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu