regăsindu-mă-n nuanţe;
Ard în focuri teama nopţii,
toate să se împlinească.
Unde-s doi, e loc de toate:
şi de vis, şi de speranţe,
Şi de gândul, spus în şoapte,
ca trăire omenească.
Mă-ntristez în pragul serii,
când simt vântul dinspre munte
Şi simt dorul ce mă cheamă
către ţărmure de ape;
Mi te-adun din amintire,
te cunosc prin amănunte
Şi, aşa, măcar, mă bucur
c-ai să-mi fii, mereu, aproape.
Printre norii de furtună,
printre ploile de vară,
Caut să-ţi găsesc privirea,
ce-şi doreşte să-mi vorbească;
De sub ceaţa înălţimii
tot aştept să îmi apară,
Să dea sens dorinţei mele,
în speranţa omenească.
Mi-aş simţi pustie clipa,
de nu ţi-aş simţi trăirea!
M-aş lăsa în voia sorţii,
timpul l-aş lăsa să-mi scape.
Dar lumina-n curcubeie
îmi arată împlinirea,
Ce în ceruri se cunoaşte
şi mi te-a adus aproape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu