Iubita mea, în noaptea asta-ţi scriu,
La ora când dă timpu-n altă zi,
Ceea ce văd, ori înţeleg, ori ştiu
Şi că, o zi, anume, va veni!
Mai caut să-nţeleg, consensual,
Un sens ce-l întrevăd nedesluşit,
Prea-ncorsetat de haosul real,
Mereu sedus de minus infinit.
Şi mi se spune iar că sunt nebun,
Când ochii mi-i ridic spre viitor,
Având curaj să și susţin ce spun,
Exorcizând al nopţilor decor.
În drumul meu, prin munţi, înspre pustiu,
Pun pasul tot mai greu, mai apăsat...
Iubita mea, mă iartă că îţi scriu,
Ştiind că viitorul s-a-ntâmplat!
Din împărţiri, cu semn şi fără semn,
Extrag esenţa gândului lucid;
Din neguri, parcă vine un îndemn,
Să uit ce ştiu şi să mă sinucid.
Şi vânturi calde suflă dinspre sud,
Tristeţii să-i imprime un hotar,
Lăsându-mă, o clipă, să aud
Că nu mai vrei să trec, doar, în zadar.
Zăpezi târzii se-adună viscolit,
Sculptând în umbre un destin divin,
Când luna-n drumu-i trist, spre asfinţit,
Mi-arată cum pumnalul taie-n plin.
În zori, când vântul rece, dinspre nord,
Îmi spală ochii grei, surprinşi de-ngheţ,
Falsele stele fac atac de cord
Şi cad în hăul morţii, hrăpăreţ.
Revăd, prin vis, chemarea-ţi spre zenit,
Prin rodul şoaptei primei noastre nopţi
Şi uit să mor, ştiind că-ţi sunt sortit
Deschizător al marii tale porţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu