Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă,
Nici nu-mi amintesc când m-am născut,
Parcă, totuşi, într-o dimineaţă;
Dar şi-atunci, ştiam că am trecut.
Au fost multe lumi şi multă lume,
Mi-a plăcut să-nvăţ, şi-am învaţat
Că purtând, mereu, acelaşi nume,
N-am să pot să fiu, de mulţi, uitat.
Am tăcut, dar am şi spus de toate,
Că şi-acum s-a spus, c-aş fi prea dur,
Sau că vreau prea mult şi ştiu a scoate
Adevărul, dureros, dar pur...
Ştiu de multe ori, mai dinainte,
Cum va fi, ori timpul viitor.
Nu mă bâlbâi; ştiu, că prin cuvinte
Pot trăi mereu, chiar dacă mor.
Şi-am urcat, din greu, câte o treaptă,
Cu săgeţi de foc am fost lovit;
Am păstrat mereu o cale dreaptă,
Orişicât s-a vrut să fiu oprit.
Piedici, praguri, rânduieli injuste,
Dictatura unor îmbuibaţi,
Drumuri largi, dar şi cărări înguste
Am trait, trăind, lângă Carpaţi.
Dar sunt singur... Şi-mi dau, mulţi, poruncă
Să mă vând, punându-mi şi un preţ,
Interzis, mi-e dreptul sfânt, la muncă,
Voie n-am, la nici un vis măreţ.
Din sintagme şi-ntâmplări ciudate,
Iarăşi, pun prezentul în trecut;
Revăzând, pe toate, ca-ntâmplate,
Să pot şti ce vreau şi ce am vrut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu