şi de lacrimi, şi de mine;
De atâta plâns, aiurea,
pe altare inventate,
Gheare se înfig, în carnea
sufletelelor, în ruine,
A fecioarelor naive,
ce sălbăticesc, prin noapte.
Când privesc, fără de ţintă,
sunt bolnav de bezna zilei
Şi-ntru-n fel, mă simt că bâjbâi,
mă preling pe lângă ziduri;
Mă întreb, de ce-mi e scârbă
şi sunt vânător al silei
Şi nu-s un infirm alcoolic,
cu ochii pierduţi în riduri?
Noaptea-mi e, şi nu mi-e bine
ca şi peştelui, în apă.
Timpul am la îndemână,
deşi, ştiu că îl voi pierde!
Ziua regăsesc coşmarul,
ce-a rămas, ascuns, sub pleoapă
De pe când, în zori, pe fugă,
nu vedeam că iarba-i verde.
Tot mai mult îmi este greaţă,
să bocesc, mai că îmi vine...
Deznădăjduit de ură,
simt frisoanele fardate.
Bâjbâi ziua şi mă umplu,
tot pe mine, de ruşine,
Ca şi un infirm alcoolic,
ce aşteapă încă-o noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu