Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.
De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...
Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.
Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.
Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:
Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.
Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.
Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.
Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu