În lung, în lat...

De multe ori gândesc înspre un loc
Unde îmi am motive să mă duc,
Și unde ceva, fă echivoc,
În fape sunt, în mod bizar, izbuc.

Înspre Onești mi-e dor nebun să plec,
Să trec prin porți din viața de apoi,
Să simt și că revin, nu doar că trec
Uitând de-al lumii, mult prezent, noroi.

Sau poate la Fieni, înspre Bolboci,
Să urc spre nemurire pas cu pas,
Uitând de farisei și de escroci
Și de ideea timpului rămas.

Să-mi fac un drum de seară spre Galați,
Siretul să îl văd cum stă pe loc
Când vorba vine de părinți și frați
Ce nu-și vorbesc, și-ajung să își dea foc.

Și tot pe seară la Brăila-n port
Să stau privind cum stelele răsar,
Reînvățând ideea de efort
Spre-a nu se trece viața în zadar.

Și-nspre Craiova gândul mi-l tot am,
Din ani trecuți spre anii de acum,
Să văd cum iarna pune flori în geam
Lăsându-le privirii spre consum.

Ca-n ani trecuți, s-ajung la Severin
Cât încă-i noapte sau în zori de zi,
Trecutului, în taină să mă-nchin,
Ca liber, și hai-hui, să pot porni.

Că, pe la Cluj, mă cheamă dor nebun,
Sub umbra unui cer înseninat,
Ca nu cumva momentul oportun
Să spun că, prin voință, l-am scăpat.

La Sighet doar o clipă m-aș opri
Atât cât să mă simt un simplu om,
Un om ce poate, orișicum ar fi,
Să fie, în iluzii, econom.

Sătmarul, să-l străbat în lung și-n lat,
În nopți de toamnă, cu un țel precis,
Convins fiind că tot ce s-a-ntâmplat
Porți înspre Cer cu rost mi s-au deschis.

Un drum dinspre Agnita spre Sibiu,
În seri de iarnă, prin zăpezi, să fac,
Găsind în amintiri de mai târziu
Urmări ce visul iernii satisfac.

Și la Brașov, din când în când să fug,
Când gerul crapă pietrele la Bod,
Ca-n focul, prins în lemne, din belșug,
Să ard al lumii tainic calapod.

Nu ocolesc, și trec prin București,
De câte ori, în mersu-mi, mă grăbesc,
Găsind urmări de fapte strămoșești
În tot vacarmul traiului obștesc.

În Timișoara-n toamnă să ajung
Lăsându-mi timp să pot să retrăiesc
Ceea ce pot acum, când tot disjung,
Al vieții pas corect să-l denumesc.

Dar orice-ar fi, cu drag, înspre Arad,
Spre liniștea deplină să revin,
Să-mi am destinul pe firescul vad
Și viața nemuririi s-o închin.

De mult, prin multe locuri, n-am ajuns,
Și-așa mi-ajunge-ndemnul mare dor,
Și îmi rămâne, stă mai mult ascuns,
De teamă că-l numesc rătăcitor.