Nu văd, nu recunosc, nu înțeleg,
Atât cât poate mintea să-mi cuprindă,
Cum s-a ajuns ca lumea, ca întreg,
Perfectă, întru tot, să se pretindă...
Cei ce cunosc aproape nu au loc,
De cei ce-și fac frustrarea o poveste
Crezând că e minciuna un mijloc
De-a-și căuta amante sau neveste.
Și s-au ajuns cei ce nu știu nimic
Să vindece pe cei fără de boală
Punând idei de care se dezic
Pe seama celor ce mai au și școală.
Nimic nu pare nou, nimic nu-i vechi,
Prostia e și-acum o mare modă,
Că sunt puțini ce-și au două urechi
Și a avea prin furt e o metodă.
Chiar dacă suferinzi sunt peste tot,
Toți cred că lor nimic nu li se-ntâmplă,
Ba chiar îi vezi cu degetul la tâmplă,
Spre cel cunoscător, că-i idiot.
Toți sunt perfecți... spun cei ce știu că mint
Și spusa lor o vor de toți crezută,
Expusă-așa cum e, în mod succint,
De argumente, mult prea mult, pierdută.
Loc nu mai e, deloc, de ceva bun,
Se dă, la orice pas, o bătălie,
Mereu, forțând, atâtea se impun,
Și peste tot e-o-ntreagă nebunie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu