Nici nu mai știu să spun că-mi este dor
De viața fără lux de amănunte,
Chiar de m-aș ști cu tâmplele cărunte,
Să nu mai fiu nici unui gest dator.
De-o viață-ntreagă gândul mi-l găsesc
Prea ocupat cu sensuri puerile
Și cu idei absurde, mercantile,
De-ajung să mă și mir că mai trăiesc.
În zori de zi, când stelele dispar
Dor de trăiri de-a dreptul mă cuprinde,
Și peste-a mea putință se întinde,
Punând accent, prea mult, pe singular.
Mi-e dor de noapte și-mi e dor de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
Cum dor îmi e de omul care-mi place
Și-n felul meu, cum știu, îl pot iubi.
Mi-e tot mai greu să spun că îmi e dor,
Când am idei ce vor să mă confrunte
Cu mult prea multu-mi lux de amănunte
De care știu dar stau nepăsător.
Îmi pare, cumva, trecere-n zadar
Această luptă pururi inutilă,
Cu lumea ce e mai mereu ostilă
De nu-i accepti verdictul arbitrar.
E seara un motiv, ce-l am, în plus,
De-a mă-ntreba pe mine, despre mine,
Și a afla de cred că-mi aparține
Ideea unui gând, ori mi-e indus.
Mi-e totuși dor de noapte și de zi,
Și dor îmi de liniște și pace,
De visul care-n fapte se preface,
Să pot, nestânjenit de gând, iubi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu