Cuvântul, azi, un drum a și deschis,
Fiind, în profunzimea lui, chemarea
Spre clipele cu sens de paradis.
Din depărtări te văd... Și ești frumoasă,
Văd trupu-ți alb în stropii de lumini,
Și clipa-n care tu vei fi acasă,
Uitând ideea nefireștii vini.
Uitând să negi că ești, de fapt, divină,
Și acceptând că timpul e injust,
Vei renunța să mi te crezi străină,
Sânii lăsându-mi, însetat, să-i gust.
Cu mâna ta, încet, mă vei conduce,
Să știu pe unde drum îmi fac ușor
Spre cea dintâi și tainică răscruce
A visului concret făptuitor.
Și ca în taină, coapsele-ți, sub mână
Vor da să-mi spună, tremurând, zvâcnind
Că ne avem, firesc, la îndemână
Urcări înspre lumini ce se aprind.
Iar când, privindu-mi sincera pornire,
Trupu-ți mlădiu de tot se va goli,
Întru grăbirea faptei de-mplinire,
Sub pieptu-mi sânii se vor vrea strivi.
Și-n jocul vieții fără să ne pese
Ajunge-vei să uiți chiar să respiri,
Ajunge-voi să am firești excese,
Iertat fiind de-a clipei contopiri.
Redându-i clipei maxima măsură
În pântecu-ți de vis și rod bogat,
Mă vei păstra, fiindu-mi semnătură,
Trăirile ce-n cer te-au înălțat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu