Aș vrea să înțelegi, nu să asculți,
Când spun în vers că asta ni-i menirea,
În viață să pășim, cu rost, desculți,
Și să trăim, doar noi, în doi, iubirea.
Suntem într-un destin încorsetați
Nu-i vreme de-a găsi o altă cale,
Chiar dacă-n gând ne știm absurd
damnați
De vremuri vechi ce ne mai dau târcoale.
Suntem și plus și minus infinit,
Și singuri nu putem ieși în lume,
Că viața, de pe muchii de cuțit,
Poate ușor și mult să ne consume.
Multe-s de spus, chiar dacă s-au mai spus,
Acum ideea are altă formă,
Că timpul ne va fi, de-l vrem, supus,
Punându-ne, măsurii sale, normă.
Cum ți-am mai spus, acum, din nou, îți spun,
Că totul stă în corzi de risipire,
Ieșind din gândul unui lung surghiun,
Vieții redându-i dreptul la iubire.
Redefiniri acum, de vrei să faci,
Nevoie ai de fapte, ca repere,
De tot ce-a fost, cândva, să te dezbraci
Uitând de așteptare și tăcere.
De vrei a merge greu va fi de mers
De nu-ți vei face rost printr-o schimbare,
Lăsând să fim al clipei univers
Clădit de omeneasca-mpreunare.
Ascultă dar și fă să înțelegi
O legea vieții nu-i o lege dură,
Că poți, prin dăruirea-ți să renegi
Ceea ce azi îți vezi a fi măsură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu