Suntem nebuni, dar nu mai sunt spitale
În care să ne ducă pe-amândoi,
Așa că ne avem această cale,
Să arătăm ce suntem, ce-i cu noi.
Ca un nebun te vreau, și spun de toate,
În forme-n care mulți nu înțeleg,
Că între noi, orice, oricând, se poate
Fărâmii dându-i rostul de întreg.
În nebunia ta găsești la mine
Un univers al vorbei cu-nțeles,
Păstrându-mă până-n vecii în tine,
Ca dar firesc și cheie de acces.
Nu-ți vrei nicicum motiv de altă cale,
Nici de alt fel, și nici de un alt mod,
Și treci mereu de legile morale,
Chiar dacă, unii-ți spun, că-i incomod.
N-avem, pentru nimicuri, nici o vreme,
Și poate chiar prin asta enervăm,
Mizând pe frontiere și extreme,
Apă la moară, de se vrea, noi dăm.
Tu ești nebună, după cum se spune,
Eu sunt nebun prin cele ce gândesc,
Normalul nu mai știm ce-ar presupune
Acum când doar absurdul e firesc.
Cu nebunia clipei așteptate,
Pașii mereu spre tine mi-i îndrept,
Că definiți suntem, oricum, prin toate
Ca doi nebuni, pe drept și pe nedrept.
Că te iubesc, e tot o nebunie,
Aud, în mod direct, sau indirect,
Iar tu, iubind, accepți o blasfemie
Ce-i pare lumii lipsă de respect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu