Ceva din mine ştii că-ţi aparţine,
Îţi spun şi eu că am ceva de dat,
Acum, când sunt deja-ncrustat în tine,
De-al vieţii val nu mă mai las purtat.
Cât despre mine multe fost-au spuse,
Mult prea puţin din ceea ce am fost,
Prea multe vorbe la abstract reduse,
Prea multă vorbărie fără rost...
Infernul îl cunosc şi nu îmi pasă
Că unii mă privesc mereu de sus,
Spunând c-am stat cu diavolii la masă
Şi-apoi, rebel, s-ascult n-am fost dispus.
Reproşul e c-am mers şi mai departe,
Când coboram în umbre de abis
Trecând nepăsător pe lângă moarte,
Nevoitor de nici un compromis.
De unde-i dat să ştiu acum pot spune,
Dar încă sunt de viaţă stingherit,
Şi-aştept o zi, când pe tapet voi pune
Tot ce spun mulţi că altfel le-am trăit.
Am învaţat cum sa mă urc la stele,
Şi-acolo, în furtună, să rezist,
Dar am plecat, cu treabă, dintre ele,
Dorindu-mi, totuşi, lumii să exist.
Un cer de foc voia a mă ucide,
Găsindu-mi trupul oarecum firav,
Sperând că, într-un fel, se vor decide
Cei ce vroiau să ştie că-s bolnav.
Singur m-am dus, şi m-am întors din moarte,
Trecând, la revenire, peste prag,
Ca-n mersul ce îl am înspre departe
Să nu mi-l fac, lungindu-l, în zig-zag.
Ia-ţi ce-i al tău, priveşte-mă în față,
E timpul de-a trăi al vieţii vis,
Iar când vom trece lumile de ceaţă,
Vom fi deja seduşi de Paradis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu