Aștept... Aștept... Abia mai pot s-aștept
Un început de seară, și o noapte,
Când ne vom fi principiu și concept,
Punând idei pe calapod de fapte.
Nu spun nicicui, nu am nicicui să spun,
De mult prea resimțita răzvrătire,
De întâmplări ce iar se contrapun
Mimându-mi un crâmpei de împlinire.
Mi-e totul clar, cum a mai fost demult,
Când te-am privit, zâmbind, la ceas de seară,
Spunându-ți despre timp că e incult,
Spunând că n-ar fi rău să și dispară.
Doar eu mă știu cum sunt când te aștept,
Cum caut o frântură de răbdare,
Cum, al uitării, vrea să fiu adept,
Dorindu-te, în vis, ca întâmplare.
Și-l prelungesc, voit, până în zori
Iar uneori nu-l las să mă trezească,
Știindu-ți ochii prea atrăgători
Înspre dorința-mi mult prea omenească.
Iar amintirea-i pasul cel mai greu,
Faptele vechi vor multe alte fapte,
Într-un context în care tu, și eu,
Să fim nepăsători că-i miez de noapte.
Îmi amintesc mai mult când nu mai vreau,
Când spun că pot să uit, de tot, de tine,
Și-o dură cotitură țin să dau
Ideii că așa e mult mai bine.
Așa că nu am cum să nu aștept,
Ceea ce-i dat să fie altă cale,
De drum fără opriri, de-a pururi drept,
Deja trasat în gândurile tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu