Simt c-am rămas fără nimic în lume,
Fără de arme merg în lupte-acum,
Doar eu, cu amintirea mea, și-un nume
Deja menit a fi de larg consum.
Sunt vrut a fi plecat cât mai departe,
Desprins de-ntreaga viață și-al ei crez,
Rămas un anonim ce stă deoparte
De înțelesul ei și al ei miez.
În toată-această stare enervantă,
Între atâția mulți clevetitori
Mai am și circumstanța agravantă
Că ochii-mi negri sunt sfredelitori.
Și ei sunt lance, uneori săgeată
Sunt tot, în ajutorul meu, ce am
Când lupta pare gata câștigată
De veneticii definiți prin neam.
Cu ce m-ajută ele prin războaie,
Când numai eu m-arăt în fața lor
Ori când, prin aruncatele gunoaie
Sunt provocat să fiu un luptător?
Dar ele fac minuni, chiar fac de toate,
Îmi dau puteri de gând neîntrerupt,
Ca dincolo de prag să pot răzbate
Și să continui să mă lupt, să lupt...
În fapt războiul s-a sfârșit pe lume,
Eu însă am rămas, buimac, pe drum,
Lăsând să-mi spună umbrele pe nume
Și ochii-mi lăcrimând de praf și scrum.
Doar eu, uitând că timpul nu-ntârzie
Nenumărându-mi anii ce s-au scurs,
Mă las cuprins de multa-mi fantezie
Și chiar descriu absurdul în recurs.
Dar dacă doar atât mi se mai cade,
Nu pot s-ajung dezonorant sau trist,
Că tocmai păgubirea mea de roade
Îmi dă îngăduința să exist.
Cu ochii-mi sunt mereu în căutare,
Înspre ieșirea lumii la liman,
Convins fiind că lupta-i încă mare
Dar nu-i deloc o simplă luptă-n van.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu