Ne-ntoarcem, iată, iarăși înspre viață,
Chiar când credeam că am uitat de noi,
Privind spre Cerul copcilor de gheață,
Ce ne-a cuprins, de-o vreme, pe-amândoi.
Văd, încă văd, a lumii rădăcină
Și-atâtea generații care plâng
Tot căutând o rază de lumină,
Când umbrele, în oglindiri, o frâng.
Am prins, de-atâtea ori, scântei în palme
Simțindu-mi trupul de idei încins,
Crezând în nopți cu orizonturi calme
Și-n rostul unui vis de neînvins.
Oprindu-mă, în ultima răscruce,
Vedeam Pământul nou și Cerul nou
În foc arzând întoarsa lumii cruce
Cu disperatu-i strigăt în ecou.
Te tot privesc, văd zările senine
Ce-apar din geana unei repezi ploi,
Când pașii te aduc mereu la mine
Să fim totemul lumii, amândoi.
Viața ne e, deja o epopee,
Ce are viitoru-ntr-un trecut,
Când încă lut era prima femeie
Și-apoi când viața-n doi s-a început.
Ce eu îți sunt nu mă-ntreba pe mine,
Complet n-ar fi, oricât ai aștepta,
Tu ești răspuns, e definit de tine,
Când spui c-am fost mereu iubirea ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu