De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.
În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.
Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.
Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.
Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.
La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.
Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.
Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu