Tu, aventura

De când eram doar noi şi pădurea,

Mariei

Cu tine simt ce-nseamnă aventura,
Așa cum am simțit din prima zi,
De după noaptea ce ne-a fost măsura
Dorinței de-a primi și-a dărui.

Nimic nu pare piedică-a face,
Nimic nu îți oprește din porniri,
Redându-mi clipe de concretă pace
Prin motivarea ta înspre zvâcniri.

Și n-am, cu tine, nicidecum, oprire,
Nici tu n-ai vrea, nici eu nu vreau să pot,
Că-mi ești mereu model de definire
A ceea ce, firește, sunt un tot.

În tine totdeauna-mi este bine,
Și totdeauna văd că îți dorești
Să ai motiv de-ncredere în tine,
Chiar visul definirii să-mplinești.

Cuvintele nu pot să se rostească,
Știindu-se cu rostul definit
Prin repetarea-ți, evident, firească
În ritmul concludent, ușor grăbit.

În ele-ți țin măruntele secrete
Spuse mereu silabisit, concis,
Când umbletu-ți surpins de piruete,
Mă convingea că drumu-mi e deschis.

Și-am mers pe drum, știind că vrei a-l merge,
Cu toată forța pasului profund,
Ca urma nimeni să n-o poată șterge,
Și nici de umbre rostu-i să ascund.

Posibil e să fi-ntrecut măsura,
Văzând că peste toate vrei să trec,
Trăind întotdeauna aventura
Uitând spre alte gânduri să mai plec.