În jurul meu aud, prea dur, tăcerea
Ce pare că-mi pătrunde și în scris,
De nu mai pot să mai opresc durerea
Acestui timp trăit prin compromis.
Văd gesturi ce încurcă multă lume,
Cu rolul lor absurd ca înțeles,
Voindu-și regăsirea-ntr-un renume
Al celui ce se crede un ales.
Și înțeleg că mulți se vor opune
Întoarcerii la tot ce e normal,
Amanetând porniri spre fapte bune
Prin derapajul într-un rost banal.
Percepția-mi dă semne de răscoală
Avându-și pumnu-n gură clar motiv,
Dorind a cere grabnic socoteală
Celor ce fac răspunsul evaziv.
Vorbele lumii pierd în importanță,
În gesturi prea puțini sunt diferiți,
Extremul este plin de relevanță,
Semne punând pe mulții ipocriți.
Multa vorbire lasă multe semne
În cearcăne se scaldă ochii goi,
Ce nu mai pot priviri să își îndemne
Spre ziua, așteptată, de apoi.
În liniște aștept o altă noapte,
Lăsând această zi, ca și tribut,
Lipsită de idei, dar și de fapte,
Pieirii în absurdul absolut.
Sunt împăcat și îmi aud tăcerea
Cum pune și îmi pune întrebări,
Și nu mai vrea să treacă cu vederea
Răspunsuri ce-s ascunse în mimări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu