Atâta frumusețe mă uimește,
N-am versuri ca să pot să o descriu,
E parcă, imposibil, omenește,
Să-mi fie dat cu totul să te știu.
Ți-s formele rotunde și perfecte,
Că-n palme-mi pare trupu-ți definit,
Iar umbra, în lumină, dă efecte
De adevăr ce nu-i tăgăduit.
Iar coapsele, dând gândului amploare,
Desăvârșește trupul minunat
Când dau contururi razelor de soare
Din care, cred acum, te-ai întrupat.
Chiar și-n lumina nopții-ntunecate,
Pântecu-ți e de-un alb perfect rotund,
Prefigurat de visele curate
Ce, fără temeri, umbre nu ascund.
Nu-ncape nici un fel de îndoială,
Tot ce-i văzut și tot ce nu-i văzut
Dă consistență, clar esențială
A ceea ce-i născut și nu făcut.
Te recunosc de cum, printr-o privire,
Ideii de trăire dai contur,
Știind să fii motiv de regăsire
Într-un concret mereu discret și pur.
Și chiar te știu, te știu atât de bine,
În forme clar, cu totul în trăiri,
Dintr-un firesc al vremii care vine,
Ca sens firesc al unei mari iubiri.
Însă, oricum, uimirea nu îmi trece,
Cu adevărul face front comun,
Atâta frumusețe totu-ntrece,
Mi-e greu să mă abțin... Și iată-ți spun...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu