Unii îmi spun că sunt un om nebun,
Venind spre tine ca să-ți dau de veste
Că, pentru noi, momentul oportun
E scris, de primul pas, ca și poveste.
Cuvântul de-nceput, grăbit, s-a scris
Când ne priveam, tăcuți, fără motive
De-a vrea să știm de, cumva, n-am omis
Priviri înspre consensuri instinctive.
Și-n mod firesc, lăsându-se furat
De zise, inventate, interese,
Povestea înspre noi s-a avântat,
Fără să spună ce, tăcută, țese.
Ceva ce nu părea de uz comun,
De multe ori firesc în divergențe,
S-a arătat simțirilor tribun,
Accentuând mereu pe convergențe.
Încet, povestea s-a făcut decor,
S-a conturat ca dor și ca dorință
Neacceptând idei de ajutor
Nici omenești procese de consțiintă.
Din întrebări ce-și căutau răspuns
S-a creionat fireasca înteebare
Dacă fugarul timp ne e-ndeajuns
Să-l deslușim, să-l știm cât ni-i de mare?
Cât am putut ți-am spus ce am putut
Să scot de sub idei de bănuială
Măcar nuanța clipei de-nceput
Ce-n felul ei, vei ști, că-ți e loială.
În ziua-n care soarele-n apus
Va sta cu mine trupul să-ți privească,
Să-ți amintești ce totdeauna-m spus
Și cum e dat firesc să se-mplinească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu