Distanțare socială

Din nou suntem sub semn de întrebare,
Din nou suntem constructori de ruine,
Trecând pe puntea vieții ce nu ține
Atât de multa noastră delăsare.

Gândul mi-e greu și mintea mi-l refuză,
Oricât ar vrea nu are ce-nțelege,
Cum acceptăm ca dincolo de lege
Să tot găsim netrebnicilor scuză?

Nu știu ce vi se-arată în oglindă
Când voi, compatrioți, trăiți cu frică
Și faceți doar ce alții vă indică
Deși ei vor în lanțuri să vă prindă.

Parcă trăiți cumva în altă lume,
Cu totul și cu totul diferită
Ce de minciuni și ură-i părăsită
Iar omu-i doar un animal cu nume.

Vă transformați cu orice zi ce trece
În cei ce doar vorbesc că ar și face,
Dar vor să doarmă liniștiți, în pace
Și îmbătați mereu cu apă rece.

Vorbiți mereu că lumea e în criză,
O criză excedentă, mondială,
Nici aparența nu se mai înșeală,
Iar viața e a libertății miză.

Voi ziceti, leneviți, că va fi bine,
Gândind că viața nu-i nemuritoare,
Și e firesc, prostia nu prea doare,
Dar e mai rea când obicei devine.

Vă zic acum, în glumă, ca un clawn,
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită
De unii ce se țin în dinți de scaun?

Închiderea în casă vă stâlcește
Și minima fărâmă de conștiință,
Mimând o samavolnică voință,
Sperând că izolarea vă păzește.

Negați, și tot negați, oricum, ideea
Că nu se poate merge mai departe,
Că acceptând, ajungeți tot la moarte,
Când tot stingeți credințelor scânteia.

Tot ziceți că vi-i grija înspre toate,
Și vreți ca toată lumea să vă creadă,
Însă mințiți cu vorbe de paradă
Că-n brazde stau recolte îngropate.

Ceva e strâmb, și strâmb ne-nfeudează,
Ne trage-n jos, cu totul ne deprimă...
A nu vedea că-i rău deja-i o crimă,
Hai, încercați s-aveți o minte trează.

Hai, încercați să mai aveți emoții,
Nu mai trăiți prin ce aveți în minte,
Că dincolo de cifre și cuvinte
Destinul țării îl avem cu toții.

Nu cumva lașitatea vă doboară,
Justificând o cinică eroare?
Cum scrie presa nu simțiți că doare?
Că ea dintr-o minciună-n alta zboară?

Cu mult prea mult azi construim ruine,
Și ne fixăm doar după alții ora,
Iar dependența zilnică ni-i hora
Ce-n lașități și compromis ne ține.

Cum mai răbdați un pumn murdar în gură?
Cum să tot dați, de fapte, socoteală?
Ce-nseamnă distanțarea socială?
Mai știți unde-ați ajuns, la ce măsură?

Sunteți cârpaci cu degetele boante,
Pensionari ai milei sociale,
Ajunși, prin plecăciuni, cu-n zgârci în șale,
Și sclavi ai neghiobiei arogante?

Puțini mai sunteți cei lipsiți de frică,
Cei ce n-acceptă botnițe și lese
Și nu se vor lichelelor metrese,
Și-n gura mare zic ce au să zică.

Dar unde sunt cei ce țipau într-una
Că stau atenți să nu se fure țara,
De cei văzuți de ei stingând țigara
Cu doar o mână, stânga, totdeauna?

Eu nu vă-mpart, că prea puțin contează,
Retorică îmi este întrebarea,
Dar ascultați, dinspre străbuni, chemarea,
Și încercați să stați cu mintea trează.

Vă zic acum, dar nicidecum în glumă:
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită?
Și nu simțiți că lanțuri vă sugrumă?

Privind înspre trecut, nu am ce face,
E timpul să vă spun direct în față,
Că viața-n halul ăsta nu e viață,
Nici pacea, prin cedări, nu este pace.

La luptă dar, români, veniți la luptă
Cât încă lupta nu-i din start pierdută,
Cât demnitatea încă-i o redută,
Cât țara-i încă țară și nu-i ruptă!