Voi cei ce vreți mereu să stați în casă,
Când credeți că vă este totul clar,
De viața voastră, totuși, vă mai pasă,
O vreți trecută grabnic și-n zadar?
Când acceptați că doar așa e bine,
Crezând că în bârlog sunteți feriți,
N-ajungeți să gândiți că-i o rușine
Ascunși de ochii lumii să muriți?
Ce-i adevărul? Vi-i destul a crede
Că tot ce e știut vă e și spus,
Că ceea ce-i ascuns se întrevede
Când pe temeiul just e suprapus?
Unde ajungeți? Mai voiți a merge
Pe drumul ce-l aveați, concret, de mers
Și urmă să lăsați ce nu se șterge
Să nu o luați cumva în sens invers?
Și dacă, totuși, vreți să stați în case,
Fiindu-va voința crez suprem,
Ce-aveți cu cei ce-aleg să nu se lase
Pierduți în turma celor ce se tem?
Ce vreți cu voi e gând ce v-aparține,
Puteți să-l înfloriți după nevoi,
De ce blamați și spuneți că nu-i bine
Ce fac ceilalți, cei ce nu sunt ca voi?
Când gândul vi-i la viață, ori la moarte,
Și hotărâți s-o țineți sub control,
De ce nu faceți pași spre mai departe,
Să vă intrați, ca Dumnezei, în rol?
Aveți ideea voastră... cât e-a voastră,
Puteți să faceți tot ce vă doriți,
Dar tocmai voi s-o condamnați pe-a noastră...
Vă arătați, în clar, nesăbuiți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu