Încă nu știu de ce nu am curaj
Cuvântul din simțiri să îți vorbească,
Denominând al viselor miraj
Ce omește vrea să se-mplinească.
Eu știu că fug de marile grăbiri
Ca timp să am deplin a le-nțelege,
Însă acum, fug parcă de trăiri,
De mine și de-a vieții, sfântă, lege.
Când te visez ești mugur de chemări
Spre clipa reîntoarcerii din moarte
Lipsită de fireștile-ntrebări
Al drumului ce-i lung și ne desparte.
Și drumul azi ni se arată prag,
Iar depărtarea mare încercare,
Ce pune nonșalantul rămășag
Pe întrebări venite la-ntâmplare.
Când miza e trecutul, un temei
Se vrea ideea lipsei de putință
De-a înțelege minime idei
Ce par a fi procese de conștiință.
De ce nu spun că-n gândul consecvent
Apare ca extremă absolută
Concretizarea-n fapte din prezent
A faptei cu urmare absolută?
E o-ntrebare... N-are un răspuns,
Pare a fi, de multe ori, ispită,
Dar intuiesc un lait motiv ascuns
Ce-n zori de zi o face nelipsită.
Tot ce aș spune vine din simțiri,
Din primul gând al zorilor în ceață,
În care semnul unei mari iubiri
Prinde contur de altă, nouă, viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu