Aparent irelevant

De-atâția ani ți-am spus, întotdeauna,
Păstrând aceeași notă de subsol,
Că timpul trece și resimți furtuna
Ce ți-a scăpat de mult de sub control.

Și ți-am mai spus că lumea nu-nțelege
Alte idei ce nu îi sunt în plan,
Idei ce sunt, în omeneasca lege
Ascunse de-al trăirii paravan.

Tot ce-ai să vezi lăsat e la vedere
Dar mult mai mult rămâne nevăzut,
Iar viața, totdeauna, dreptu-și cere
Fără a zice clar ce-i de făcut.

În minte, azi, tot mai puțin încape
Rostul divin al firii omenești
Ce lasă printre degete să scape
Sensul firesc al faptelor firești.

Atâtea argumente se adună
Când gândul e văzut ca decisiv
Să spună care-i calea cea mai bună,
Spre țelui ce-i crezut imperativ.

Dar viața nu-i o carte de citire
În care poți oricând, de vrei, citi
Povești ce se vor face amintire
Când altceva să faci îți vei dori.

Dar e o carte, are teme date,
Cu ecuații simple aparent,
Dar care prin constantele-i ciudate
Au, uneori, final neconcludent.

Aici ești tu acum... Irelevante
Sunt multe ipoteze ce le vezi
Ca ocolite căi sau variante
De-a evita greșeli ce le creezi.

Nota-n subsol a fost, și e, cerință
Contextului lipsit de mari schimbări
Și-n care o stagnantă referință
Naște mereu vetuste întrebări.

Dar tu de vrei, poți scoate la lumină
Dintr-un cotlon în care te-ai ascuns,
Pe tine, cea concretă și divină,
Că tu, doar tu, la toate ești răspuns.

Timpul tot trece, nu mai ai răbdare,
De-aceea îți tot spun și îți repet,
E vremea de-a ieși dintre tipare,
Uitând de orice umbră și regret.

Ți-am spus cândva c-am să te fur o noapte,
Ca să te pierzi de gânduri și idei,
Ca prin pecetea omeneștii fapte
Să te redai realului temei.

Sub cer senin și înstelat, de vară,
Uitând de cei ce vorbe tot refac,
Trecutul ți-l vei pierde ca povară,
Fiindu-ne, pe totdeauna, leac.

Îmi vei fi dar prin dor de dăruire
Și-or să se rupă piedici ce te dor,
Apoi urca-vei trepte de-mplinire,
Fiindu-ți chiar reper de viitor.