Curând, curând, noi doi, într-o pădure,
Abia trecut fiind de miez de zi,
Ascunși de gânduri negre și obscure,
Pe drumul nemuririi vom porni.
Va fi-n pădurea ce, cândva, în vise
Ți-a arătat tot ce voiai să știi,
Și chiar te-a dus la porți, atunci înschise,
Cărora, cheie, tu ai să le fii.
Te vei simți, pornind copilărește,
În clar consens cu marile schimbări
Ce date ți-s, divin și omenește,
Lipsindu-te, cu totul, de-ntrebări.
Privirea-ți, prin chemarea generoasă,
Va fi imbold și consistent motiv,
Ca să aflăm că viața nu ne lasă
Decât trăind uniți, definitiv.
Lăsându-te să fii cutezătoare,
Sânii rotunzi vederii ai să-mi lași,
Și-n mângâierea razelor de soare,
Vom deveni, concretului părtași.
Vei vrea privi seninul cer de vară,
Ori firul ierbii trupu-ți mângâind
Când pântecu-ți găsi-va să tresară
Clipa în care se va ști rodind.
Și chiar acolo unde, iarba deasă
Strivită de al șoaptei legământ,
Vei fi, dintre femei, cea mai frumoasă,
Dând nemuririi un extrem avânt.
Din nou, apoi, când se va face noapte
Și ne vom ști, în liniște, doar noi,
Pecetluind ideea, tu, prin fapte,
Vei defini al vieții rost, în doi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu