Din depărtarea mea te văd... Nu poți să dormi,
Nu-ți mai ajunge timpul de-ntristare,
Pașii ți-s mici deși i-ai vrea enormi,
Și te-ntristează lipsa de urmare.
Ți-e gândul tot mai greu, extrem de greu,
Și-n el e rece, zi de zi mai rece,
Că doar furtuni în juru-ți vezi mereu,
Doar prin furtuni simți viața că îți trece.
Ți-am spus cândva și, iată, iar îți spun,
Că-i vremea de-a urni, mai clar, ideea,
Că poți trăi frumos, nu în surghiun
Să tot omori ceea ce ești, femeia!
Acum e greu ceva să-ți țin ascuns,
Și nu mai ai motiv de-a contrazice,
Este destul, prea mult, îndeajuns,
Tăcerii, prin absurd, am fost complice...
Viața îți spune clar... mai fă un pas,
Dar nu-l gândi cum crezi că ar fi bine...
Ți-l știu de mult... atât ți-a mai rămas,
La ceas de seară să îl faci cu mine...
Și nopții, iar, să-i fim un tot, reper
Al clipei ce-ți va fi normalitate
Cu tot ce îți dorești, cu tot ce sper,
Negând idei de efemeritate.
Să-mi fii dorinței mele panaceu,
Iar eu să-ți fiu profund simțirii tale,
Lipsiți de al regiilor clișeu
Ce neagă regăsiri consensuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu