N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet,
O altă cale nu ţi se mai poate,
Doar începutul poţi să-l ai discret,
Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.
În pântec noaptea, ţi se face dor,
De ceea ce sunt eu, înspre trăirea
Concretului mereu înălţător
Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.
Chiar singură găseşti că e firesc
Semnul ce sânii dau să ţi-l arate
Când gânduri înspre mine se pornesc
Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.
Te mai fixezi pe-al lumii calapod
Şi te întrebi dacă e rău sau bine,
Dar tot ajungi să faci ideea pod
Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.
Iar gândul are unic, simplu, drum,
Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească,
Spre clipa unui azi, aici, acum,
Ce dat îţi e, prin forma lui firească.
Îl ai predefinit, dintr-un trecut
Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire,
Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut,
Spre a trăi sub fald de împlinire.
Luând, din vorba lumii, alt model,
Ca să îl faci tipar cu formă clară,
Ajungi în vis să te desparţi de el,
Simţindu-i neputinţa prea amară.
Şi prin plecări mereu găseşti un drum,
De-ntoarcere şi clară revenire,
Spre a-nplini acest aici, acum,
Spre a-ţi avea rodirea ca menire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu