Pe drumuri azi e mai puţină viaţă
Şi animale mor, şi oameni mor...
Moartea și-arată unica ei față,
Fără să-i fie teamă de decor...
E multă, tot mai multă alergare,
Şi tocmai ea e drum spre nicăieri,
Fiind mereu sub semn de întrebare,
Un punct al nesfârşitelor poveri.
Se-aleargă, încontinuu, nebuneşte,
Admonestaţi sunt cei ce stau pe loc,
La adevăr mai nimeni nu gândeşte,
Şi nici la altă cale, de mijloc.
Oprirea e motiv de enervare,
De forfotă şi zbucium nesfârşit,
Că nimeni, timp, de aşteptări nu are,
Şi nu se vrea de întâmplări oprit.
Orice ar fi altfel, e-o barieră
Ivită în moment inoportun,
Chiar clipa, cu durata-i efemeră
Prin însăşi ea porneşte un taifun.
Mimarea e mereu omniprezentă,
Cortină sau un simplu paravan
Al lipsei de urmare ori amprentă
Şi-al gândului dator primului plan.
Contează doar ideea de viteză,
Şi fuga nefirească de trecut,
Plecând de la fragila ipoteză
Că-i totul, dinainte cunoscut.
Omu-i deja un simplu sloi de gheaţă,
În schema cu decorul schimbător,
Şi nu vorbeşte nimeni despre viaţă
Suntem prea prinşi în graba tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu