Am vrut, de mult, să-ţi spun că te iubesc,
Prin vorbe simple, implicit sumare,
Esenţialul devenind firesc,
Pus în tipar sub forme de răbdare.
Privirii tale mă simţeam dator,
Simţind-o căutând înspre departe,
Şi mult prea răvăşită de-un decor
Pus ca hotar spre viață şi spre moarte.
Dar te priveam tăcut şi ţintuit,
Ştiind că toate-ţi sunt convingătoare
Şi, după un alt pas nelămurit,
Vei şti că viaţa nu-i întâmplătoare.
Nimic nu mă oprea să înţeleg
Cât de-mpăcată va veni o noapte
Când vei voi mistere să-ţi dezleg
Lăsându-mi-te-n forme şi în fapte.
Tristeţi ne bat, din obicei, pe prag
Ştiind că pot, din viaţă, să ne fure,
Ştiind că încă mai pot da-n vileag
Motive efemere şi obscure.
Şi-a fost aşa cum datul este dat,
Cu treceri prin idei şi amănunte,
Concretul devenind prea limitat
De gânduri evidente şi mărunte.
Suntem acum aceeaşi ce am fost
Cu ceva timp pierdut fără motive,
Mereu căutători ai unui rost,
Lipsit de alternanţe relative.
Tot ce am vrut să-ţi spun e neschimbat,
Dar multe sunt acum în completare,
Destinul ce ni-i dat e relevat
În trecerea deloc la întâmplare.
Şi te iubesc şi-acum, la fel de mult,
Precum a fost la prima întâlnire
Când despre tine m-ai lăsat s-ascult,
Numindu-te fireasca-mi nemurire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu