Când tu ţi-l vezi străin pe cel de-aproape,
Şi-l vezi ca mărăcine, ghimpe, scai,
Cât crezi că adevărul n-o să-ţi scape
S-arăţi ce gânduri şi ce suflet ai?
O lacrimă de cade, din durere,
N-o poţi usca, nu poţi nicigând s-o ştergi...
Cum poţi să crezi că viața-i o plăcere,
Când printre lacrimi multe vrei să mergi?
Oricât te-arăţi gândind spre mai departe,
Şi dai, vorbirii inimos contur,
Când faptele-s morman de oale sparte,
Cum poţi vorbi de rău pe cei din jur?
Poţi vorbelor să dai contururi multe,
Din fantezii urzind multe poveşti,
Dar când, de fapt, arunci, subtil, insulte,
Tu ştii, fără tăgadă, ce urzeşti...
Dar cum eşti tu de cel ce-l ai aproape
Când înspre el privirile-ţi nu merg
Şi, din trecuturi, vrei să se dezgroape
Idei ce înspre tot ce-i rău converg?
Cum te priveşti, târziu, în miez de noapte
Ştiindu-l singur, însetat, flămând,
Plin de-ntristarea multor, zise, fapte
Ce niciodată nu i-au stat în gând?
Tu cum te simţi, cum defineşti isprava,
Când nu-ţi faci timp de bine să vorbeşti
Pe cel ce-l vezi gustând mereu otrava
Pornirilor prin care-l tot jigneşti?
În jurul tău e gol prin goliciunea
Ce ţi-ai făcut-o viselor temei,
Şi-ţi e întunecată raţiunea
Că tu nu poţi, dar multe, altfel, vrei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu