joi, 28 februarie 1985

De pe creste-nourate

Cînd mă cheamă depărtarea
Ca un tainic dor de drum,
Plec strivindu-mi nepăsarea
Ploilor ca văl de fum.

N-am habar de frig răzbate
Şi de-s ploi ori sînt furtuni,
Eu prin munţi am bradul frate
Şi stejari prieteni buni.

Cînd mă cheamă-n depărtare
Apele în susur blînd,
Plec să-mi aflu alinare
Ne’mplinitului meu gînd.

De pe creste-nnourate
Privesc zări de gînd curat,
Şi pe drumuri neumblate
Răvăşesc un pas mirat.

Am pus legămînt cu viaţa
Să am muntele un vis,
Şi în el să-mi port speranţa
Prăvălită în abis.

Sub luceferi şi sub lună
Brizele ne duc în cer,
Şi cu soarta ne-mpreună,
Numai muntele-i stingher.

miercuri, 27 februarie 1985

Valul

(...clipei nopţilor mele)
Răsare luna dinspre deal
Şi noaptea străluceşte,
Trece un val şi un alt val
Şi moare omeneşte.

În cer luceşte cîte-o stea
Pentru pămînt şi soartă,
Iar lumea caută în ea
Dacă noroc îi poartă.

Din negrul nopţii timpurii
Străluce-n depărtare
O stea cu aripi plumburii
Care apoi dispare.

Şi-n locul stelei ce-a pornit,
Din raza ei fierbinte,
Răsare mîndru gînd rostit
Strivit între cuvinte.

Şi-un zbor neşters prin amintiri
În ochii tuturora
Răsare-n tristele iubiri
Şi plînge aurora.

Şi plînge pasul pe urmări,
Căci moarte-nseamnă moarte,
Şi totu-i cumul de-ntrebări
Şi răbufniri de soarte.

Chiar visul dacă ar pieri,
Răsar în urmă visuri,
Şi regăsim în zori de zi
Eterne compromisuri.

Tremurător în foc şi cer
O umbră străluceşte,
Sunt valuri chiar cînd valuri pier
Doar timpul le trăieşte.

Viaţa mea

Doamne, dă-mi ce n-am din toate
Şi ia-mi tot ce vrei să-mi dai,
Dar mă lasă-n libertate
Să-mi pierd vorbele prin grai.
Viaţa mea-i o urmă-n urmă,
Pas al umbrelor din suflet,
Şi cînd drumul mi se curmă
Mai rămîn doar gînd şi umblet.

Nu-mi împrumuta secrete
Pentru gîndul meu cazon,
Căci mă trec pe îndelete
Şi-l înving pe Cupidon.
Viaţa mea de-i nemurire
Eu mi-o-mbăt cu scrum de sare,
Vreau o clipă de-mplinire
Şi să pier în zori de zare.

Am un drum ce-mi spune tare
Că se-mparte ne’ncetat,
Şi în nopţi de aşteptare
Mă simt eu îndepărtat.
Viaţa mea! O, nu-i nimica,
Stau atîţia să mă-nvingă,
Mă arăt că le-aş şti frica
Dar răspunsul vrea să-i frîngă.

Demon sînt cînd spune-o lume
Şi pot fi chiar Dumnezeu,
Dar rămîn un simplu nume
Şi sînt veşnic numai eu.
N-am decît o primăvară
Pentru vara care vine,
Şi-o aştept seară de seară
Spre a-mi vorbi despre destine!

Nu cerşesc şi nici n-am milă
Însă viaţa mea-mi doresc,
Răbufnire de idilă
Dintr-un gînd copilăresc.
Dar, mă rog, am vorba plînset
Şi zîmbesc cu ochi de gheaţă,
Ca să zbor în al meu umblet
Către şoaptele din ceaţă.

Sînt problemă din problemă
Ca să fiu ceea ce sînt,
Iar apoi răsar dilemă
Şi prin viaţă mă avînt.
Umbra tristului zburdalnic,
Ce se zbate-n gînd de iarnă,
Mă aşteaptă, plînge falnic
Şi vor gînduri să mă cearnă.

Mă-nfăşoară-o sfîntă ceartă,
A luminii ce mă vrea,
Şi tot vrea să îmi împartă
Tot ce are viaţa mea.
Nu-mi da Doamne! Ai dreptate,
Mai există nori şi ceaţă
Şi mai zace-n laşitate
Chiar dorinţa mea de viaţă.

sâmbătă, 23 februarie 1985

Ecou

Raclă de cioburi topite,
Ape-nvrăjbite-n izvor,
Porţile nopţii-s zdrobite,
Trase-s mereu în decor.

Victimă-a pajurei nopţii,
Palidă urmă-n trecut,
Moartea nici n-are proporţii,
Are doar timp de-mprumut.

Tron de stindarde funebre,
Pod peste culmi de văzduh,
Aripa porţilor negre
Are un înger în duh.

Iarăşi şi iarăşi, din nou,
Viaţa e-al morţii ecou.

marți, 19 februarie 1985

Ultimul val

Deasupra amintirii în furtună,
Furtună e şi azi pe Marea Neagră,
Iar munţii, rătăcind, se tot adună
Să reclădească lumea noastră-ntreagă.

În universul trist şi plin de valuri,
Epavele se-apropie de mal,
Şi tot mai ne-nţeles se pierd în maluri,
În răvăşirea ultimului val.

Mereu în inchiziţii e-o pereche
Şi valul este ultimul cuprins,
Noi sîntem cea din urmă umbră veche
Ce a rămas pe-un rug de stele stins.

În focul rugăciunilor sihastre
E iarăşi foc şi lumea iar e foc,
Noi ne rugăm spre zările albastre
Pentru noroc şi pentru nenoroc.

Iar cînd şi cheiul portului se curmă,
La noi vin stelele ca într-un port,
Doar cerul plînge, veşnic, a lor urmă
Şi se aruncă-n valul mării mort.

Dar cînd nu poate nimeni să mai meargă
Deasupra norilor de gînd supuşi,
Adună-mi tot ce zace-n Marea Neagră
Să nu confund vioara cu-n arcuş.

Să reclădim din apele de mare
Doi ochi, un suflet şi-ncă un blestem,
Şi să ne certe-ntreaga depărtare
Printr-un reflux şi printr-un flux suprem.

De-a pururi vor rămîne legăminte
În legănarea bărcilor la mal,
Însă acum, iubito, stai cuminte,
Eu povestesc, vestind, ultimul val.

Tu, ultima mea noapte minunată,
Adună-mi lacrima în scoici de mare,
Şi pune-o peste clipa mea uitată
În ultima instanţă de-nchinare.

Întuneric

Mi se-ntunecă destinul
Şi mă-ntunec eu

mereu,
Cînd cuvîntul e suspinul
Rătăcesc un nor

în zbor.

Plouă taina amintirii
Şi mă plouă greu

mereu,
Pînge ploaia împlinirii,
Cînd mă cert şi-nving,

mă-ncing.

Fulgerul absoarbe focul,
Trăsnetul de-l sting

mă-nving.
Şi prin visuri asta-i totul,
Sînt ce pot şi pot,

un tot.

sâmbătă, 16 februarie 1985

Astfel eu trăiesc

Sub scutul umbrelor bogate,
În umbra vechiului stejar,
Năluci în calea mea apar
Rănite de iubiri uitate.

Se trec în timpul lor cocorii
Iar eu rămîn timid şi şters
Şi merg pe unde am de mers
Că-n urma mea, şterg urma, norii.

Mă mai abat în disperare
Spre maluri care cad în foc,
Iar dacă plec rămîn pe loc
Peste lumina călătoare.

duminică, 10 februarie 1985

Secunda violentă

(poezie cenzurată)
Bat secunda fără milă
Şi-o alung spre înapoi,
Mai apoi îmi este silă
Să vorbesc de oameni noi.

Înfăşor cu braţul rece
O lumină ce mă-mbie,
Şi prin degete îmi trece
Pierind în copilărie.

Mă abat acum că bate
Ceasul, veşnica secundă,
Frigu-n inimă-mi răzbate,
Către noapte mă afundă.

Bat secunda şi mă bate,
Şi-mi împac numai în gînd
Triste şoapte zbuciumate,
Amintirile, plîngînd.

Gînduri din abis

Am un gînd de om nebun
De stau nopţile s-adun,
Şi tot schimb în veşnicie
Răul ce mă mai îmbie.
Foaie veştedă şi verde,
Cîte noaptea vor purcede,
Mă vor apăsa în taină
Într-a nebuniei haină.

Ruptă frunză de salcîm,
Plouă des pe caldarîm,
Şi îngheţ în taina sfîntă
Numai ce mă mai încîntă.
Spic nebun de buruiană
Mă întorc în vechea toamnă,
Să răsar cu iarna vieţii
Spre sfîrşitul dimineţii.

Spic nebun de luna mai
Sînt un iad ce crede-n rai,
Şi-mi pierd ultima speranţă
Şi-mi trimit gîndu-n vacanţă.
Foaie verde-a nebunie,
Mă răneşte-o veşnicie,
Cînd mai am totuşi credinţă
Că trăim cu bună ştiinţă.

Frunză moartă de destin,
Spre apus de mă închin,
Mă îndeamnă la speranţă
O nebună cutezanţă.
Gînd timid al nemişcării
Dorul meu e-al remuşcării,
Şi-nfăşor în larga-i togă
Amintirile în vogă.

Moartă frunză de sărut
Am sfîrşit la început,
Şi-mi iubesc cu bună ştiinţă
Nebunia din voinţă.
Foaie verde şi-ncă-odată,
Răul tot mă mai aşteaptă,
Nu-i răspund, dar el m-aude,
Parcă încă am fi rude.

Foaie verde şi mai mult,
Dacă stau să şi ascult
Chiar şi ceea ce-mi convine
Mă ţinteşte-ntre ruine.
Şi de stau în ascultare,
Pun doar semne de-ntrebare,
Şi cînd frunza se usucă
Mă agăţ de-un dor de ducă.

sâmbătă, 9 februarie 1985

Colţ de pîine

Mi-am îmbrăţişat destinul
Îmi e dor de absolut,
Şi-mi ascund în ochi suspinul,
Hohotind necunoscut.
Mă aşteaptă ne-nfricată
Steaua zilelor de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Din destin, poveşti şi faptă
Îmi deschid un paşnic drum,
Dar iubirea stă şi-aşteaptă
Focul urmelor de scrum.
Cînd mai plec, e-nsîngerată
Chiar de viaţa mea de cîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Din izbînda lui Ulise,
Mi-adun umerii sfărmaţi,
Ascult şoapta din culise
Şi mă rog la ani uitaţi.
Eu sînt eu şi, niciodată,
N-am să jur pe-o zi de mîine,
Dar mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Arunc Biblia la spate
Şi Coranul pun pe jos,
Am un dor de libertate
Într-un cînt evlavios.
Şi în ziua-ntunecată
Ochi şi viaţă ca de cîine,
Mai jura-vor încă-odată
Pe un colţ de pîine.

Cînd iubirile mă cheamă
Îmi e dor şi nu mi-e dor,
Şi-mi dau viaţa fără teamă
Şi-aş muri să nu mai mor.
Şi-aş pieri plutind odată
Către faptele de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Întunericul precar

Îmbracă-te în negru
frumoasa mea fecioară,
Şi gîndul îţi împlîntă
în viaţa-mi înnegrită,
Dar lasă totuşi vara
să fie încă vară,
Şi te închină nopţii
de e neîmplinită.

Dacă e negru totul
şi toate stau să cadă,
Îţi aminteşte, tainic,
tăcerea mea de seară,
Şi iarna strălucindă,
cu falduri de zăpadă,
Şi soarele fierbinte
şi dalba primăvară.

Trăieşte neagra clipă
ce-ncîntă amintirea,
În toamna aburindă
de sînge şi motive,
Închide-ţi ochii mîndri
şi-aşteaptă-mi osîndirea,
Şi-ascunde-mă în taină
în motivări tardive.

Priveşte fluturi roşii
răpuşi de ceaţa deasă,
Şi înţelege chinul
ce încă năpădeşte,
Şi neagra asuprire
ce încă mă apasă,
Trecutul, tot mai negru,
ce aspru se sfîrşeşte.

Îmbracă-te în negru,
priveşte răstignirea
Şi taina dăruieşte-o
lumii născută moartă,
Păstrează cît mai vie,
neştearsă amintirea
Şi povesteşte lumii
ce ştii din a mea soartă.

Cînd fi-voi stins şi rece,
străin fiind de lume,
Întoarce-te în viaţă
şi-mplîntă-ţi o credinţă,
Dar aminteşte-ţi tainic
de-a existat un nume
Ce a aprins, obraznic,
un foc dintr-o voinţă.

Deschide-ţi ochii mîndri,
priveşte-o lume seacă,
În jurul tău priveşte,
minciuni şi nedreptate,
Dar totul aşa lasă,
lasă cuţitu-n teacă,
Doar alţii ca şi ca mine
ce-am căutat să cate.

Întoarce-te plăpîndă
în gerul de afară
De iarna o să lase
un ger ce nu mai trece,
Şi-mbracă-te în roşu,
frumoasa mea fecioară,
Tiranii au o viaţă,
dar eu voi avea zece

O simplă întîmplare
m-alungă şi mă cheamă,
Eu am crezut în trăsnet
şi-n noapte-nseninată,
Poruncile măreţe
mă lasă fără teamă,
Spre mai măriţii lumii
eu nu mă-nchin vreodată.

Dar norii mari din ceruri
n-au trăsnet şi n-au ape,
Iar slava se înalţă
din neguri şi blesteme,
Astfel a mea izbîndă
de moarte e aproape,
Să vii de vezi mormîntul
atît cît mai e vreme.

Şi vino către stele,
să îmi tot fii Luceafăr,
Şi ţine-mi iar în mînă
destinul şi voinţa!
Fără închinăciune
şi fără să mă apăr,
Am aşteptat cu lacrimi
şi-ndurerat sentinţa.

Dar doliul meu nu-i negru,
în ultimă instanţă,
În veci să se rostească,
a nu ştiu cîta oară,
Să îmi alini durerea
vei fi a mea speranţă,
Şi-mbracă-te în roşu,
frumoasa mea fecioară!<

Anti-Teze

N-am decît o iarnă-n mine
Şi o vară mă abţine.
Şi nu port decît un cîntec
Şi-un destin pentru descîntec.

N-am decît o amintire,
Fire sînt şi sînt nefire,
Şi-mi descînt în alinare
Fapta ce-n suspin mă doare.

Ţin cu mine prin unghere
Trista nopţii mîngîiere,
Şi-i închid cu lanţuri drumul,
Adunînd din toate scrumul.

Iarna urlă ca o fiară
Cînd iubire vrea să pară,
Şi-mi clădesc o viaţă veche
Ca un pas fără pereche.

Am şi totuşi n-am, se pare,
O durere ce mă doare,
Într-un gînd ce-mi e speranţă
Peste-a lumii cutezanţă.

Aş pleca, dar nu m-aş duce
Spre destinul din răscruce,
Şi-mi descînt cu scrum de sare
Tot ce şi-n privire doare.

N-am, dar am, de n-am cu toate,
Cîte-mi dau şi-mi cer dreptate,
Am şi dau, căci n-am în sine,
Decît gîndul ce mă ţine.

Şi-aş rămîne şi-aş pleca,
Eu, cu toată viaţa mea.
N-am decît ceea ce am
Dintr-un timp ce-l privegheam.

marți, 5 februarie 1985

Cîntec trist

Motto:
Şi nu uita că viaţa lasă urme
Şi nu uita că din senin cad ploi...

Ne despărţim sub cer senin,
În vara fără soare,
Şi fără vorbe mă închin
La şoapta ce ne doare.

Ne sărutăm cu ochii duşi,
În noi e doar trecutul,
Plecăm înlăcrimaţi, supuşi,
Cu tot necunoscutul.

Şi cîte flori pe lume sunt,
Ne ştiu şi ne condamnă,
Eu spre gutui mă tot avînt,
În ultima mea toamnă.

Să-mi spună ce s-a întîmplat,
Cînd şoapta se-mpreună...
Din tot ce-a fost adevărat,
Ce dăinuie-n minciună?

Să ascultăm povestea lui,
O spune-atît de bine,
Noi să nu spunem nimănui
Decît ce se cuvine.

Ţi-am spus de mult că vom avea
O vară fără soare,
Şi ai ajuns la vorba mea,
Că vremea-i schimbătoare.

Ţi-am spus să pregăteşti de-atunci
O ultimă o rostire,
Dar n-ai putere şi te-ncurci
Şi mă numeşti iubire.

Adio frunzei de gutui,
Pieri-va pînă-n toamnă,
Dacă tu crezi ceea ce spui,
Trecutul ne condamnă.

Plecăm pe drumul despărţit,
Ticsiţi printre regrete,
Cînd toate par de negăsit
Şi pier să se repete.

Tu nu ştii?

Tu nu ştii
că marea deasupra căreia zboară pescăruşii
şi-n care vagabondează primăvara
e focul frunzelor veştede?

Tu nu ştii
că frunţile munţilor foşnesc dezmierdător
despicînd zîmbetul norilor neînsufleţiţi
pe umerii soarelui alb?

Tu nu ştii
că primăvara năruie spre cer zăpada
prin adormirea tristelor zile
şi nopţi, ca toate celelalte?

Tu nu ştii
că amurgul, mîngîindu-ne ochii goi
trezeşte o undă de teamă, un crin,
sîngerînd în mîinile noastre?

Tu nu ştii? Atunci,
de unde să ştiu eu?

Eu ar trebui să ştiu?