duminică, 30 iunie 1985

Crucifix

Pe albul mat al primelor decoruri,
În urma nesfîrşitelor regrete,
Prin amăgiri şi negre semnalmente,
Eu nu mai am nici gînd spre alte zboruri.
În nopţile de veghe însetată
Zăpada se aşterne iar pe mine,
Şi totul, pe o mare de ruine,
E un altar de clipă-ndepărtată.

Cum zbor a fost şi drumul către stele,
Întoarcerea n-a fost nicicînd văzută,
Şi m-am trezit cu umbra mea căzută
În zbuciumatele păcate grele.
Apoi în toate, împliniri de viaţă,
Luminile sînt gîndul meu integru,
Şi-n totul, cu decoruri în alb-negru,
E-un crucifix pustiu de flori de ceaţă.

miercuri, 26 iunie 1985

Joc

Joc de-a baba oarba,
Negură-n scîntei,
De e neagră iarba
Tu nu mă mai vrei.

Ca o împlinire
Soarele apune,
Iar a mea iubire
Foc în ochi îmi pune.

Jocuri fără viaţă,
Jocuri fără moarte,
Eu te văd prin ceaţă
Tu mă vezi prin soarte.

Astfel bucuria
Urcă şi coboară,
Vine primăvara
Să mă dea afară.

Între ziduri negre
Eu clădesc o lume,
Şi-am să-i stau de veghe
Pînă îi pun nume.

Jocuri fără moarte,
Jocuri fără viaţă,
Tu mă vezi departe,
Eu nu văd nici ceaţă.

De pe partea stîngă
Trec pe partea dreaptă,
Cine să mă-nfrîngă?
Cine mă aşteaptă?

Ca o amăgire
Soarele răsare,
Iar a mea iubire
E o întîmplare.

Jocuri fără viaţă,
Jocuri fără moarte,
Eu nu văd nici ceaţă,
Tu mă vezi prin soarte.

Cu cît spun mai multe,
Ruinez palate,
Nimeni n-o s-asculte
Povestiri uitate.

Doar din întîmplare
Pun accent pe clipă,
Şi mi se tot pare
Că mă trec în pripă.

Jocuri fără moarte,
Jocuri fără viaţă,
Tu mă vezi departe,
Eu nu văd nici ceaţă.

duminică, 23 iunie 1985

Rămâi...

Rămîi cu toată şoapta sfîntă
Să închinăm acest pahar,
O veche taină ne încîntă
Să ne iubim fără habar.

Să priveghem cu ochi de soartă
Al vremii mers necontenit,
Şi să pornim pe-a lumii poartă
Ca să plutim spre infinit.

Rămîi, ridică astă cupă
Cu vinul negru de Cotnar,
În mine-i ceva să se rupă
Şi ţie să se dea în dar.

Iar vorba noastră-i prea departe
Şi mai departe decît noi,
Şi astfel noi sîntem departe
De vechile poveşti în doi.

Ridică-te din amănunte
Eu mîna dreaptă o ridic,
Cu toate cutele-mi cărunte
Primeşte-mă, atît mai zic.

Rămîi, ridică-ţi mîna stîngă
Privind acum pe chipul meu,
Poate-ai să vezi c-o să se frîngă
Acel ce l-ai ştiut mereu.

Dar hai şi îţi ridică fruntea
Ca lacrimile să îţi şterg,
Deasupra noastră este puntea
Pe care trebuie să merg.

Nimic, nici sfintele cuvinte,
Nu se astern în palma ta,
Şi tot nimic, tu ia aminte
Nu mai citeşti pe viaţa mea.

Acum rămîi fără speranţe,
O clipă stau şi am să plec,
Se-aude murmur de romanţe
Şi a rămas izvorul sec.

Noi l-am umplut cu apă vie
Şi-apoi tot noi l-am tulburat,
Acum nimic nu se mai ştie
Rămîi cu bine! Am plecat!...

Tîrg

Iubita mea, ţi-am cumpărat oceanul
Încărunţit de valuri la refuz,
Nu te uita că eu sunt pămînteanul
Ce te iubeşte-n felul său ursuz.

Ascunde-te pe ţărmuri fericite,
Eu sunt Neptun în trăsnet şi în foc,
Ce-n marea zbuciumată de ispite
Te va găsi în orişicare loc.

Iubita mea, sărmană Atlantidă,
Trecutul mi-l citeşti mereu în gînd,
Furtuna se abate mai servidă
Atîtor rele ce ne vin, la rînd.

Nu căuta spre stele de departe,
Puterea lor înseamnă doar blestem,
Aici eu sunt destinul fără moarte
Şi-n valuri de furtună nu mă tem.

În jurul nostru-s sute de catarge
Plutind din negrul abisal adînc,
Tu zodia tăcerii mele-o sparge,
Să fii lumina mea sub care plîng.

Ţi-am cumpărat oceanul în furtună
Doar tu poţi azi să mi-l mai domoleşti,
Şi-n noapte ce trecutul împreună
Ai să înveţi din nou să mă iubeşti.

În Biblie s-a scris prin alte ere
Că apa este totuşi un uscat,
Să dăm crezare altor emisfere
Şi-astfel să ne iubim cu-adevărat.

Iar dacă-mpleticiţi în legislaţii
Ne vor tîrî consoanele-n proces,
Să nu uităm că mai avem relaţii
Şi suntem chiar subiect de interes.

Să ne iubim îmbrăţişati sub ape,
Ca două plutitoare alge verzi,
Să fim prin veşnicii tot mai aproape,
Să-ţi dau în taină marea s-o păstrezi.

Hipnoptizaţi de cele ce-or să fie,
Ne-om aduna din zborul rătăcit,
Vom fi o clipă zbor şi bucurie
Şi ne vom pierde cum ne-am şi ivit.

Dar vom trăi ca doi retraşi lunatic,
Doi oameni plini de apă şi de zbor,
O lume blestema-va doi apatici,
Dar lumii tot de noi îi va fi dor.

Să ne iubim pe ţărmurile mării
Cu ochii-nchişi şi-nveninaţi de cer,
Apropiaţi mereu îndepărtării
Să tîrguim prea tainicul mister.

sâmbătă, 22 iunie 1985

Tangaj

Ca un sinistru, încarnat orgoliu,
Viaţa mea de negru şi de doliu
Pluteşte pe deasupra mea şi-a ta.

Viaţa mea pe coarde de legendă
Primeşte, pînă gîndul se suspendă,
Firavul chip de-a fi şi-a exista.

Şi din tangajul marilor distanţe,
La judecata marilor instanţe
Te iau alături de trăirea mea.

Fiind cu toată firea mea alături,
De la nimic nemaiputînd da-n lături,
Vei străluci a foc în viaţa-mi grea.

Iar dacă, peste timp şi peste vreme,
Se vor ivi miraje să te cheme,
Ai toată libertatea să le ai.

Dar dacă fiinţa mea va fi străină
De toată-ntruchiparea ta senină,
Să-mi spui tot ce mai vrei, prin grai.

Nimicul fiind aici dintotdeauna,
Pe amîndoi ne-o birui furtuna,
Fiind mereu doar o urmare-n timp.

Să ne iubim pe ţărmure de ape
Şi-astfel, să fim mereu tot mai aproape,
Îmbrăţişaţi pe valuri de nisip.

Paşaport

E cald pe continentele uscate
şi toată miza e un paşaport,
iar drumurile-s veşnic exilate,
cuprinse-ntre dosare şi raport.

Şi doar fotografii şi semne negre
sub datele de rost şi contrasemn,
şi nimeni nu mai poate sta de veghe
la vama dintre şoaptă şi îndemn.

Acum tu ţii un paşaport în mînă
şi-aştepţi să pleci în cursa ce-o pleca
către o lume ce o simt hapsînă
şi-n care toate pot a se-ntîmpla.

Te vei răni pe flori de mărăcine,
şi semne ai să porţi pe fruntea ta,
cum toată frumuseţea-i în ruine,
în timp vei şi începe a uita.

Prin gardul înconjurului de lagăr
o umbră-a amintirii-ai să rămîi,
te va tăia ca pe un lemn, un joagăr,
tu, emigranta mea iubită-ntîi.

Şi vor rămîne datele la mine,
cu actele ce le-ai depus de mult
şi cum nu te mai pot acum reţine,
mă regăsesc în taină şi te-ascult.

Dar tot mă vor lovi direct în faţă
ca pe boxeor-ngenunchiat în ring,
şi-aproape cu întreaga mea viaţă
va trebui să plîng ca să înving.

Voi cere paşaport spre a te vede,
ascunsă pe la rude, dacă ai,
dar nu mă vei convinge să pot crede
că-mi poţi vorbi prin semne, fără grai.

Eu tot te voi iubi ca pe scînteia
ce-ţi încălzeşte încă noaptea ta,
şi-mi biciuieşte-n noaptea mea ideea
şi gîndul meu, că nu te pot uita.

Şi-n vizita pe care ţi-o voi face,
te voi găsi în tainicul fiord
în care te-ai ascuns pentru a zace
iubito, emigranta mea spre nord!

Dar umbra mea rămasă-aici, în vamă
va vrea să ştie locu-n care stai,
şi-am să încerc să caut fără teamă,
să te găsesc strivită de alai.

Şi nu ştiu de atunci voi recunoaşte
pe cea care ai fost aici, prin tot,
şi dacă ai dorinţa de-a renaşte,
şi dacă eu să te iubesc mai pot.

Din umbra aurorei boreale
un gînd de vei putea să îl mai scrii,
vei plînge drumul urmelor pe cale,
dar n-ai să poţi nicicînd să mai revii.

Te vor cuprinde, nu mai ştiu, de toate
şi fiinţa mea-i o umbră şi ocol,
de cîndva ai să poţi zbura, socoate,
cum ai plecat, călătorind spre pol.

Regretul ai să-l simţi cu-ntreaga fiinţă,
ascunsă-n gîndul trist împrăştiat,
doar paşaportu-ţi este o credinţă
iar sufletul, în taină, zbuciumat.

Eu ochii îi închid spre a te vede,
te strîng pentru etern în mîna mea,
dar datele din paşaportul verde,
mă tot grăbesc să spun că voi uita.

Pleca-vei peste cîteva minute
cu-această cursă care va pleca.
iar vorbele ce le rostesc sînt mute,
căci, tainic, te-aş ruga a renunţa.

Dar, tu, nu poţi să spui două cuvinte,
rosteşti doar clipa ce ţi-o voi rosti,
şi-n vorba ta e-un veşnic înainte
înduplecat mereu pe a nu şti.

vineri, 21 iunie 1985

Vorbele lui D

Am împlinit ce-am împlinit cîndva,
Credinţa mea se surpă-n viaţa ta.
Şi-am pus o mînă peste a mea mînă,
Cu a mea o literă ce mă îngînă,

Cînd tot culeg din gînduri pun accent,
Iubirea e un sentiment absent,
Cu dungi, blazoane, neagră împlinire,
Un val de vis pe frunze de-amăgire.

Şi-apoi dacă mai strîngi pe D cu A,
Iluzia credinţei plînge-n DA,
În toate depărtările de zare,
Noroc de faimă plin de depărtare.

Un da se schimbă ca un trist atu
Într-un întîrziat, netrebnic, nu.
Dar dacă pui accent pe fiecare,
Alături ai aluzii şi hotare.

Adio deci, iubita mea cu A,
Eu n-am plecat, tu nu mă întreba.
Acum nici D nu poate să mai spună
Nimic. Şi A se află în furtună.

Şi voi rămîne tristul D în trei
Şi am să plîng răpus de anii mei.

marți, 18 iunie 1985

Noi nu vom mai ieşi

Noi nu vom mai ieşi în lume,
Aici şi nici altundeva
Că eu nu am decât un nume
Şi toate trec în seama mea.

De fel rămîn un oarecare
Prin toate cîte se vor zice,
Doar, ca un semn de întrebare,
Va rîde vorba mea complice.

Eu n-am să pot, că nu se poate,
Să am un gînd ce nu îl am
Dar te întreabă şi socoate
De ce iubirea îţi vegheam?

Şi iar deageaba-i tot degeaba
Trecutul încă-i o instanţă
Şi tot mă vîntură ca pleava
Precum eu nu-i dau importanţă.

Voi fi acelaşi totdeauna
Cum alţii tainic m-au rostit
Şi-ţi jur cu stelele şi luna
Că toate se vor fi sfîrşit.

Cînd nopţile se plîng în vise
În toate, vrute sau nevrute,
Am toate clipele prescrise
Şi vorbele-mi rămîn doar mute.

Poţi tu ieşi cu mine-n lume?
Şi n-ai să mă urăşti nicicînd?
Dar să nu uiţi că al meu nume
E doar prezenţa unui gînd.

Acum te las în crezăminte,
Te las în gîndurile tale
Şi drumul meu fără cuvinte
Va fi departe de-a ta cale.

Dar, totuşi, nu vom fi-mpreună
Şi alte nume vom rosti,
Vor plînge ochii în furtună
Şi doar trecut vom împărţi.

Întortocheatele aluzii
Trimise peste al meu nume
Vor mai aprinde vechi iluzii
Dar nu vom mai ieşi în lume.

sâmbătă, 15 iunie 1985

Confesiune

Şi peste toate cîte-s pe pămînt,
Primiţi-mă! Am fost aşa cum sînt.
Am nopţi de bucurii şi insomnie
Şi duc cu mine-a lumii nebunie.
Dar totuşi bucuria port cu mine
În inima strivită de ruine,
Şi port în partea stîngă şi în sînge
Durerea care nici nu poate plînge.

Durerea lumii încă mă apasă,
Gonindu-mă şi noaptea de acasă,
Ca-n rană inima să îmi vibreze,
Cu visurile veşniciei treze,
Eu am pe nimicia faptei mele
Un zbor de stele către alte stele.
Iar viforul ce urlă şi mă stinge,
Încearcă a mă pierde şi convinge.

Iar peste împliniri, peste dezastre,
Eu totuşi am şi gîndurile voastre,
Şi port cuvîntul cum îmi port în sînge
Aceste bucurii ce voi a strînge.
Şi-adun pe gînduri, rînduri şi plînsoare
Acelaşi drum de-aici şi pîn’ la soare.
Iar dacă nu mai am nici cui mă plînge,
O lacrimă se scurge pînă-n sînge.

Primiţi-mă cu sîngele otravă
Cu toată viaţa mea mereu bolnavă,
Bolnavă de o şoaptă-nsîngerată
Şi de tăcerea lumii-ndurerată.
Eu astăzi port durerea tuturora
Şi bat cu toate ceasurile ora,
Primiţi-mă, aşa am fost şi-oi fi,
Atît cît voi trăi, cît voi muri.

vineri, 14 iunie 1985

Plîns de greier

Plîng greieri pe-afară
Şi cerul e rece,
Plîng greieri de-aseară
O vreme ce trece.

Doar lampa prefiră
O flacără moartă
Şi trist mi se-nşiră
O viaţă şi-o soartă.

O stea de tărie
În ceruri se frînge
Şi nimeni nu ştie
Cînd greierul plînge.

Plîng greieri pe-afară
Şi plînsu-i m-atinge,
Cu buza amară
Eu lampa voi stinge.

Plîng greieri pe-afară.

Elegia călăreţului fără cal

Daţi-mi biciul meu, e-hei,
Să-mi adun toţi anii mei,
Şi s-alerg, s-alerg, s-alerg,
Prin pădure să mă pierd.

Şi s-alerg spre zori de zări
Cu-al meu dor de depărtări,
Să mă duc, să mă tot duc
Botezat cu flori de nuc.

Daţi-mi pinteni, daţi-mi foc,
Să fiu umbră altui loc
Şi să fug, să fug, să fug,
Să aprind în cer un rug.

Să mă pierd prin împliniri
Între vise şi-amintiri,
Şi-ntr-un nor de foc s-ajung
Să nu-mi fie drumul lung.

Curcubeul plînge-n zări
Iar eu zac de depărtări.
Daţi-mi caii mei de foc
Să alerg după noroc.

miercuri, 12 iunie 1985

Fiinţa ta

În fulgerul ce nici nu dăinuieşte,
Un timp al bucuriei îmi aduni,
Iar fiinţa ta, ce iar m-ademeneşte,
M-adună mai mereu dintre furtuni.

Chemînd ca pe-o lumină de tristeţe
Fiinţa ta în gîndul meu şoptit,
Credinţele mă pradă şi-s măreţe
Prin tot ce ne va fi de împlinit.

În roiul anilor ce se aşază
Pe tîmple, pe iubire şi pe chip,
Fiinţa ta îmi este blînda rază
Şi apă-mi este şi îmi e nisip.

Cu buzele udate-n apă vie
A bucuriei mele eşti stindard,
Credinţă şi iubire şi mîndrie
Pe chipul meu de-a pururi revanşard.

Dar în aproape toate ce mi-s sfinte,
Te voi privi în toate cîte trec,
Vom birui firavele cuvinte
Peste hotare care ne petrec.

marți, 11 iunie 1985

Astrală

Te pierd prin margini negre de abis
Perseverînd prin amintiri obscure,
Tu-ngemănezi de-a pururi zori de vis
Şi un apus de soare în pădure.
Te-ai revoltat orbeşte-n fiinţa ta
Şi te ascunzi trecută-n amintiri,
Revolta ta eu n-o pot accepta
Revin mereu la vechile iubiri.

Nu mai spera la vechii zori de zi,
Sînt zori de zi luceferii de noapte,
Şi ştii atît de bine ce va fi
Cînd trecerea prin vreme-nseamnă şoapte.
Tu o să-ţi pierzi tot timpul numărînd,
Ce stele sînt în galaxia noastră,
Şi totuşi după doi e trei la rînd
Şi ceaţa nopţii e mereu albastră.

Precum în alte lumi nu se cunosc,
Pier stelele şi nu se iau în seamă,
Doar în plăceri abia se recunosc
Iubirile ce-n patimi ne mai cheamă.
Şi-abstractizînd o frunză-ncărunţită,
Lumina gheţilor răsare-n soare
Şi cerul e o taină răzvrătită
Deasupra biruinţei ce ne doare.

Şi pleci în fapt spre clipa vieţii tale
Cu propria izbîndă ca dorinţă,
Trăind în bis-uri, vînturi şi rafale,
Dă viaţă morţii mele din nefiinţă.
Precum vroiai să fii o stea anume
Cu ropote în roiuri de lumini,
S-a-ngemănat puterea-ntr-al tău nume
Pierzîndu-se în şoapta ce-o suspini.

Eşti simţămînt ciudat de niciodată
Şi cerul zace în pămîntul stors,
Într-o Lactee Cale demodată
Pe unda amintirii de întors.
Şi tot ascultă stelele uitate
În mersul lor tîrziu spre Orion,
Ca să clădeşti ruine de palate
În care să-ţi pierzi pasul monoton.

Păstrează sfînta ducere spre taină
În ceaţa vîntului de cer stingher,
Şi-mbracă-te într-a pustiei haină,
E-atît de frig în ziua de mister.
Decapitează flacăra arzîndă
În cel mai îngeresc şi tragic dans,
Şi dăruieşte o suflare blîndă
Acelor puncte, puncte din suspans.

Atunci cînd...

Atunci cînd voi muri,
de-o fi să mor,
aproape să-mi sădiţi un brad,
un brad tînăr;
să crească-n piept
cu rădăcina înfiptă
în inima ce sîngele pulsează
pînă-n vîrf
şi să-mi urce gîndul
către cer.

Atunci cînd voi muri
de cumva am să mor,
din bradul ce va creşte
să faceţi un altar
ca toate gîndurile
care vor rămîne
să aibă un altar
la care să se-nchine
şi astfel să-mi fie zdruncinate
gîndurile din clipa întunecării.

De-o fi să mor,
căci voi muri cîndva,
în mînă să îmi puneţi o pană
cu care să mai pot să scriu
căci voi avea un gînd
şi după...
Chiar dacă bucuriile
îmi sunt deşarte
eu tot voi vrea să spun la lume
că o iubesc.

Cînd voi muri,
căci am să mor odată,
să-mi cînte o fanfară,
o fanfară militară,
romanţa doinelor din codri,
romanţă pentru toţi eroii,
romanţe pentru viaţa mea!
Iar dacă şi clopotele or să bată,
un tun să năpădească
tăcerea mea.

Astfel eu voi trăi!
Atunci cînd voi muri

De-o fi să mor cîndva!

sâmbătă, 8 iunie 1985

Acum nimic

Acum nimic nu mai rezistă,
Şi vînturi bat din nord şi sud,
Nici gîndul meu nu mai există
Şi-n negre umbre te aud.

Acum nimic nu se sfîrşeşte,
Şi ploi se-abat din sud şi vest,
Nici gîndul nu mai dăinuieşte,
La schimb nimic nu e, ca rest.

Acum nimic nu mai răsare,
Furtuni se-abat din vest şi nord,
Iar dacă pasul mă mai doare
Am inima un lung fiord.

Acum nimic. Eu sînt trecutul
Şi gîndul mi-l abat spre vis,
Rămîn mereu necunoscutul
Stingher pe-o umbră de abis.

vineri, 7 iunie 1985

Epilog

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel ceva ce-a fost adevărat?
Am rătăcit. O scurtă nebunie,
Dar nu-s bolnav, cum nu m-am vindecat.

N-a fost decît atît: un pas sălbatic,
Pe care orice om l-ar fi făcut,
Dar toate, prin sfîrşitul lor apatic
Mă fac să cred că nu te-am cunoscut.

A fost aproape tot ce nu se poate,
Şi chiar cu ochii-nchişi eu pot să spun,
Apoi le-am adunat încet pe toate
În negre picături de pas nebun.

A fost ce nici nu a mai fost vreodată,
Astfel că nici nu pot a dispera,
Un strop de veşnicie zbuciumată-
Iubirea mea, apoi et caetera.

Dar tu, ce mai credeai că o să fie
Acel trecut supus de altceva?
A fost adevărată nebunie
Azi doar un idiot et caetera!

joi, 6 iunie 1985

Repetiţie

Iar şi iar, prin lacrima ce pică
Retrăiesc în plînset un trecut,
Nu mă tem de ură sau de frică,
Dar mereu o luăm de la-nceput.

Toţi împlîntă vorbe şi cuţite,
Mulţi se pregătesc de pomeniri,
Şi învăluiţi de vechi ispite
Pun privirii triste amintiri.

Prin supreme gînduri spulberate,
Timpul se înfruptă adoptiv,
Plîng şi vremile îndepărtate
De o neghiobie tip nociv.

Uverturi pe unde arhipline
Peste toate sînt şi ce n-au fost,
Vieţilor, din pietre şi ruine,
Încă regăsesc trecut şi rost.

În instanţe pline de butoane
Judecăţi pe hartă s-au făcut,
Gînduri peste vorbe, peste toane,
Zbuciumă istorii şi trecut.

Te iubesc ca pe-o fiinţă-n mine,
Te iubesc cu tot ce o să fiu,
Tot trecutul tău pe lume ţine
Adevăr ce toţi mai marii ştiu.

Te iubesc cu-atît mai mult în lacrimi,
Şi mereu îmi eşti a vieţii stea,
Chiar şi suferind strivit de patimi,
Eu rămîn aici, în ţara mea.

Picătura de suflet

Nici n-am ştiut că veacul e pe moarte,
Că timpul suferă de insomnii,
Că peste timpuri mai apasă soarte,
Că încă mai trăim copilării.

Acum cînd sîngele nici nu mai curge
Şi-am adormit sub poale de gheţar,
Din mine-o picătură se mai scurge
În veacul meu de vifor solitar.

Cînd toamna sîngeră a nemurire
Eu toate mi le dau ca împrumut,
Şi mă găsesc un tot în amintire,
Pornesc mereu, din nou, de la-nceput.

Şi s-a mai stins un veac, s-a stins o eră,
În lacrima ce vreau să o ridic,
Doar gîndul meu o lume tot mai speră
Să zică ea ce eu voiam să zic.

Eu nu mai am nici umbră şi nici nume,
Trecutul mi-e-n eternele iubiri,
Din lacrimă şi cer, ca un prenume,
Am început să cred în amintiri.

Nici n-am ştiut, deşi ştiam de toate,
Sînt azi bolnav de-o boală ce n-o am,
Dar dacă-n lume gîndul nu mai poate,
Eu nu mai sînt nici cel care eram.

Nici n-am ştiut că veacul va muri,
Că timpul nu mai doarme mai deloc,
Şi între toate se vor prăpădi
Trecutul şi prezentul, la un loc.

Flori de crin

Mă apasă peste împlinire
Armele ce nici nu le-am avut
Te numesc acum doar amăgire,
Te numesc iubire şi trecut.

Mă îngînă să declin trecutul
Vorbele la care mă închin,
Nu mai ştiu de-i ăsta începutul
Sau sfîrşitul florilor de crin.

marți, 4 iunie 1985

Mai stai...

Mai stai cu umărul alături
Atîtea să ne povestim,
Ne-or bate albele omături
Şi sub zăpezi o să albim.

Ne vom întoarce plini de sete
Prin nori cu iz de trandafir,
Ca două albe siluete
Ce vor plăti acelaşi bir.

Mai fără gînd, fără cuvinte,
Povestea noastră s-o rostim,
Pe drumurile ce ni-s sfinte
Către tîrziu să dăinuim.

Şi stai alături, lîngă mine,
Eu gîndul nu mi l-am sfîrşit,
Fiinţa mea îţi aparţine
În tot ce-avem de împlinit.

Cu toată vechea întîmplare,
Ca stea te-nalţ către etern,
Şi, peste lună, peste soare
Omături albe-n noi se-aştern.

Şi stai, mai stai, mai stai alături,
Atîtea ne vom povesti,
Sub negrul albelor omături
Să fim cînd ne vom aminti.

Mai stai alături, lîngă mine,
Să pot trăi, să pot spera,
Cu gîndul care mă susţine
Eu te numesc chiar viaţa mea.

Şi stai cu umărul alături
Atîtea ne vom povesti,
Ne-or ninge albele omături
Şi sub zăpadă vom albi.

luni, 3 iunie 1985

Şi ninge

Orologiu-a mai bătut odată
Peste toţi ce-n bezna nopţii cată,
Şi ninge, ninge peste vechiul sat,
Ca peste-un loc pustiu şi blestemat.

Şi lemnele din vatră au tăcut,
Şi cîinii latră tot mai trist şi mut.
Şi ninge, ninge peste vechiul sat,
Ca peste-un loc pustiu şi blestemat.

Culorile sînt toate prinse-n fum,
Trasînd zăpezii cel mai falnic drum,
Şi ninge ca în vechile poveşti
Ascunse-n obiceiuri bătrîneşti.

Mai latră uneori un cîine-n somn,
Visînd c-ar fi şi om, ar fi şi domn,
Şi ninge ca în vechile poveşti
Ascunse-n obiceiuri bătrîneşti.

Şi ninge, ninge peste vechiul sat,
Ca peste-un loc pustiu şi blestemat,
Şi ninge ca în vechile poveşti
Ascunse-n obiceiuri bătrîneşti.

duminică, 2 iunie 1985

Privirea ta

Mereu treceam pe sub privirea ta,
Erai atît de sus
nu mă vedeai,
Şi astăzi tot mai trec,
nu pot uita
Cum tainic gîndul meu mi-l zbuciumai.

Şi trec şi azi
privindu-te furiş,
Culori de bronzuri, pale de argint,
Învălui în priviri
doar ascunziş,
Şi nu sînt eu acela care mint.

Azi gîndul bate drumul de-altădat,
Şi cale-mi e eternă,
cum o ştii,
Privirea ta
e cer înnourat,
Dar totul e trecut şi tu-ntîrzii.

În vis ades pe drumul desfundat
Îţi caut doar privirea ce-o vedeam,
Dar visele
se zbat doar în păcat,
Şi nu mai am
norocul să te am.

Şi din privirea ta, ce o aveai,
Nimic nu porţi
şi doar nimicu-l ştii,
Erai un rai,
şi-apoi un iad erai,
Dar vino-ncet
oricum ai să-ntîrzii.

Am...

Am un eu şi o mîndrie,
Am şi gînduri perspicace,
Însă-a mea copilărie
Are amintiri sărace.
Bate bruma peste toate,
Amintirile se şterg,
Astfel nici că se mai poate
Cîndva înapoi să merg.

Am în gînd sălbăticie,
Am şi-un dor ce mă răpune,
Însă-a mea copilărie
Nu mai are ce îmi spune.
Bate, bate, bate vîntul,
Nici un gînd nu pot avea,
Pe cît lumea şi pămîntul
Voi avea credinţa mea.

sâmbătă, 1 iunie 1985

Eu n-am să pot ieşi

Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Că nu-s decît aşa cum sînt, firesc,
Eu n-am decît atît, atît, un nume
Şi-mi poartă grija faptul că iubesc.

În ape focurile ard trufie,
Eu n-am să pot nicicînd să-ţi dăruiesc
Decît un nume ce mereu se ştie
Înlănţuit pe-un ideal firesc.

Tu n-ai să poţi ieşi cu mine-n lume,
Cum eu nu urc, tu nu ai să cobori,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu n-am decît apus şi primii zori.

În flacăra de vise arzătoare
Eu am să ard şi fără să m-aprind,
Şi-astfel iubindu-te ca pe o floare
Puterea-mi stă în gîndul suferind.

Dar n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Ca nu cumva eu viaţa să-ţi restrîng,
Eu am onoare şi un biet pronume
Şi-n sufletul astfel ursit mă strîng.

Dintr-un-nadins ce mi-i contradictoriu
Aş vrea să fim mereu, numai noi, doi,
Iar tu-mi declari acum prea provizoriu
Că adevărul veşnic sîntem noi.

Eu pun accent pe toată bucuria,
Tu însă pui pe bani şi pe averi,
De fel nu ştii de îţi mai porţi mîndria
Ori dacă ştii vieţii ce să ceri.

Eu nu mai am cum să mai ies vreodată
Cu tine-n lumea mea sau lumea ta.
Cu viaţa mea atît de zbuciumată,
Te rog de pe acum a mă uita.

Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Tu n-ai să ieşi cu mine nicăieri,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu am atît: doar anii mei mizeri.

Şi mîine încă-o zi...

Şi mîine încă-o zi va fi să vină,
Şi număra-voi vieţii încă-o zi,
Speranţă de izbîndă şi lumină
Din ziua ce-n trecut va izbucni.
Iar dacă valul moare, încă unul
Prin lume va veni să-i fie-n loc,
Ca primul val să fie pururi drumul
Acelui val ce se va stinge-n foc.

Şi pe deasupra nopţilor mai umblă
Înalt de frumuseţi şi dimineţi,
Chiar moartea veşniciei e o umbră
Şi-un dubios exil al altor vieţi.
Din clipele ce timpuri au trecute,
Aceleaşi clipe eu le regăsesc,
Şi între întîmplări nepetrecute,
Etern, de voi muri, eu dăinuiesc.

Adaug la o zi care va trece
O zi ce după sine va veni,
Iar dacă şi izvoarele-or să sece,
Alte izvoare ape-or primeni.
Iar dacă eu voi piere fără urmă,
O urmă va veni pe urma mea,
Şi toată amintirea mea o scurmă
Lumina care-n veci rămîne stea.