duminică, 18 august 1985

Cîntec hoinar

Ca să fiu mai lîngă tine,
I-am zis drumului: Grăbeşte!
Şi-am înfipt un cui în mine
Ca să văd cum înroşeşte.
Şi să-ţi fiu apropiat
Le-am spus apelor: Uscat!
Şi-am pornit pe nori de fum,
Tot pe drum, pe drum, pe drum.

Ca să fiu mai lîngă tine
Le-am zis apelor: Vreau focul!
Şi-am înfipt ursita-n mine
Ca să-mi ştiu deplin norocul.
Şi să fiu aşa cum sînt
Cerului i-am zis: Pămînt!
Şi-am plecat ca şi acum
Tot pe drum, pe drum, pe drum.

joi, 15 august 1985

Minţita iubire

De crezi încă visul iernatic
În palmă rămîi unduire,
Eu însă-ţi închin emblematic
Această minţită iubire.

Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.

Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Şi-am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.

A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre?
Ai fost, ce-ai fost? Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.

Spui vorbe multe, vorbe bune,
Te înfloreşti şi desfrunzeşti,
Dar abia chipul mării spune
Dezastrul care-l pribegeşti.

Tu joci în carţile-mi pe faţă
Şuviţa de nisip în valuri,
Şi ploi de maluri şi de gheaţă
Se înfăşoară-ncet pe maluri.

Rămîi, cea-i fost, şi azi esti urmă
Al toamnei vis de începuturi,
Iar faptele ce-n suflet scurmă
Sunt uragane, nu doar vînturi.

Apoi de te arunci în luptă
Luptînd cu ploaia de confuzii,
Ai să-nţelegi privirea ruptă
În veşnicia cu iluzii.

A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre,
Ai fost ce-ai fost! Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.

Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.

Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.

joi, 8 august 1985

Maria

Şi bate ceasul, plec de-acum
Şi plec mereu pe-acelaşi drum,
E drumul meu pe care-l am
De cînd prin stele rătăceam.
Te-ai aşezat cu gînd senin
În visul meu de toamnă plin.
E toamnă, trebuie să pleci,
Maria mea, am ochii reci.

Şi ochii-ţi sînt la fel de reci,
Cu ochii-n lacrimi mă petreci,
Eu plec, dar unde nici nu ştiu,
Iar de-am să vin va fi tîrziu.
Cu şoapta-nceată îmi vorbesti,
Îmi spui că tot mă mai iubeşti,
Eu tac, rămîn cu a tăcea,
Adio deci, Maria mea.

Adio dar, şi sec şi crud,
Nici nu mai văd, nici nu aud,
E-un gol imens, pămînt şi cer,
Nimic nu-ţi dau, nimic nu-ţi cer.
Şi iar o iau de la-nceput,
Nici ochii nu ţi-i mai sărut,
Doar mîna ta, Maria mea...
Ai fost a vieţii mele stea!

Maria, plec, nu mă uita,
Rămîi pustie-n lumea ta,
Plecând la drum doar tu-mi ramîi,
Cu chipul tău mă mai mîngîi.

joi, 1 august 1985

Poetul întristat

Cum nimeni nu-i mai poartă hram de soartă,
Adesea îmbrîncit şi alungat,
În calea lui înalţă-o nouă artă
Poetul, fiind mereu însingurat.

Prea mulţi se cred că îl cunosc prea bine,
Vorbesc atîtea, multe, neştiind,
Dar printre vorbe aspre şi puţine
Poetul e un veşnic suferind.

Cînd alţii noaptea albă-n gînduri cată
Şi se pretind mai sus şi mult mai sus,
Poetul, cu o viaţă întristată,
Se încălzeşte-n soarele apus.

Rupînd din viaţa sa propria viaţă,
Enigma-i o citeşti în soarta ta,
Şi bate drumuri prin noroi şi ceaţă,
Nu vrea să ştie gîndul a-şi uita.

Idilele sînt nopţile-i de taină
În care a visat şi-a tot sperat,
Dar îmbrăcat într-a vegherii haină
De-a pururi a rămas însingurat.

Poetul e un nume-al amintirii
Doar peste vreme nume el avînd,
Pătînd sintagma rece-a împlinirii
Cu ochii care rîd ades plîngînd.

Şi nu mai sînt reproşuri în condiţii
Cînd zorii vin o nouă zi grăbind,
Doar tîmplele-i arzînde-n repetiţii
Mai bucură poetul suferind.

Nici roua bucuriei n-o mai ştie
Ades nemaifiind, ades pălind,
Aprinde-un foc meschin ca o mîndrie
Şi-n timp ades el moare suferind.