marți, 28 ianuarie 1986

Plouă nins etern

Ninge şi e frig,
mă ghemuiesc la rădăcina stejarului,
Şi-mi ning în ochi
poduri de amintiri.

Clopote de frunze uscate
murmură stindarde în pierzare
către infinit,
către pămînt,
către cer.

Păsări migratoare ţipă sfîrşitului de zi
înmiresmate de puterea vîntului.
Boabe mari de ceaţă umplu văzduhul
şi se chircesc în valuri,
trecătoare şi supuse.

Neştirbite valuri de oboseală
Se trec prin dimineţile toamnei.

Corăbii rătăcite
la porţile dinspre iad
ori spre rai
trec pe malurile apelor.

Ninge, e frig
şi mă ghemuiesc la rădăcina stejarului
nins
de tot atîtea zăpezi
şi scuturi de amintiri.

Ochii mei reci de albul zăpezilor
Nici nu mă mai recunosc.

Plouă parcă, nins etern.

miercuri, 22 ianuarie 1986

Nins de foc

Trupul tău e ars de focuri sfinte
Şi prădat de cele şapte zile
Stinge lampa, fii cea mai cuminte
E-ntuneric, clipele-s umile.

Lasă-ţi ochii prada mea veciei
Şi îmi pune-n palmă încă şoapte,
Tu-ntinezi o mreajă-a bucuriei
Cu-ntunericul de încă-o noapte.

Lacrime ne şiroiesc pe gură
Şi-n privire-s pale şi văpaie,
E un drum spre viaţă ori spre ură
Ca un fulg de soare stins în ploaie.

Caii albi trag valuri mari de ceaţă,
Ziua nu-i grăbită să se-arate,
Pînă mîine-ncepe-o nouă viaţă
Şi-or să vină îngeri să ne cate.

Vălul apei clipoceşte-n casă,
Îl aud şi inima îmi bate
Şi te-arunc în foc să-mi fii mireasă
Şi-am să am o nuntă-n şapte sate.

Lasă-ţi fruntea albă mult spre mine,
Vreau să te privesc cînd îţi e somn
Şi-n prohodul ce-ţi va aparţine
O să ningă plînsul meu enorm.

duminică, 19 ianuarie 1986

Drumul stelelor

Cohortele stelare
Trec în depărtare,

Şi trec încet, încet,
Pe urme de regret.

Revin pe totdeaună,
Înmiresmînd furtună,
Şi caută spre lună.

Şi dacă dau de soare,
Se strîng în zori de zare.

Şi trec şi se tot trec
Şi Orionu-i sec.

vineri, 17 ianuarie 1986

Nevralgie

Răvăşirea se adună
Sub halou de semilună,
Dar, la dracului cu toate,
Un abis ne mai socoate.

Hai să mergem spre dezastrul
Zborului de cer albastru,
Cînd cu ultima suflare
Ne zdrobim de întîmplare.

Fie-ţi patima ursită
Peste lumea mărginită,
Şi te du unde mă duce
Urma prinsă în răscruce.

Şi mai hai spre barieră
Îngropaţi în lizieră.
Dar, la dracului cu toate,
Doar abis ni se mai poate.

miercuri, 15 ianuarie 1986

Drumul canalelor

Canale triste curg spre abatoare
În cele drumuri ultime mereu,
Pe cîmpuri albe-i purpură în soare
Şi parcă peste ele-i trupul meu.

Şi parcă-n inimi ţipătul se strînge,
Se zvîrcoleşte-n murmure amar,
Şi nici nu rîde, nici nu poate plînge,
Încins de un cuţit fără habar.

Iar umbre ale crucilor din frunze
Dau foc la aburii spre cer suind,
Şi-n calea epopeelor pătrunse
Aşează cerul nopţilor fugind.

Şi-n drumul lor nici nu se mai adună,
În drumul către rai ori către iad,
Ci cată către frunzele-n furtună,
Fără să simtă că-n adîncuri cad.

Şi sînt lumina rădăcinii nopţii,
Şi sînt sărutul pariei dintîi,
Un leagăn sînt şi, ca un cui al porţii,
Botezător de creştet şi călcîi.

Prohod de valuri trece peste gheaţă
Pe vadul urmelor, nemişcător,
Mai ţipă-n cer şi se sfîrşeşte-o viaţă
Şi curg canale trist spre abator.

marți, 14 ianuarie 1986

Hai, fraţi români

Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Aduceţi destinul în ţară,
Dacă trecutul adoarme,
Degeaba mai e primăvară.
Chemaţi-vă pruncii degrabă
Şi tainic priviţi-vă-n focuri,
Şi între odihnă şi treabă
Refaceţi a vremilor locuri.

Cu lacrimi la marginea ţării
Întindeţi o horă străbună,
Purtaţi-vă-n voia chemării
Cu sfîntă-ne limba română.
Întoarceţi şi vechile timpuri
Strîngîndu-vă fii în braţe,
Zac glorii sub vînt şi nisipuri,
Orgiile stau să ne-nhaţe.

E taina luminii pătrunsă,
Înfipt e cuţitul la sînge,
Mereu în seifuri ascunsă,
Istoria ţării ne plînge.
Pămîntul e plin de mistere,
Pămîntul e chiar viaţa noastră,
Avem doar această avere,
Să n-o aruncăm pe fereastră.

Luaţi-vă fraţilor arme,
Şi astfel priviţi către lume,
Trecutul nu poate, nu doarme
Cît ţara aceasta-i renume.
De sufletul, poate, adoarme,
Degeaba proces de conştiinţă,
Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Ne-ndeamnă româna fiinţă.

duminică, 12 ianuarie 1986

Vreau un cal

Vreau un cal, un cal împărătesc
Şi un rug să am cu ce-l hrăni,
Şi pe urme albe s-o pornesc,
Să ajung şi să mă pot opri.

Să ajung din urmă sănii mari,
Să m-alerge haitele de lupi,
Calul meu să-i roadă în lăstari,
Ca altar al mărului ce-l rupi.

Vreau o şa, s-o pun pe-un cal de foc,
Să-mi aprindă-n drum o zi din nopţi,
Să-mi fiu umbră şi să-mi fiu noroc
Cînd trosnesc şi lemnele la porţi.

Să le-ascult în tropotul de cal,
S-o pornesc către un alt tărîm,
Şi pe spuma crestelor de val,
Alburi de zăpezi să mai dărîm.

Vreau o torţă, vreau un zurgălău,
S-o pornesc pe drum căutător,
Haide, calule, e drumul tău,
Du-mă tu, eu sînt un călător.

Să ajungem pînă-n zori de zi,
Să dormim pînă pe înserat,
Să ajung ştii unde mi-aş dori,
Şi-ţi dau ţie ceru-nvăpăiat.

Dar, hai, calul meu, mereu lumesc,
Ia din braţul meu un braţ de fîn,
Tu trudeşti la drumul ce-l trudesc,
Şi pe-afară gerul e stăpîn.

Hai, mai repede şi hai, încet,
Haide, haide, fără de regret.

sâmbătă, 11 ianuarie 1986

Zbor de iarnă

E prea frumos, afară iar e viscol,
Pămîntul este tras de şapte cai,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi vîntul cîntă hore lungi la nai.

Cu ochii arşi mă-ntorc din rătăcire,
Şi cerul înstelat încerc privi,
Mă simt un rob şi cat în amintire
Un drum spre clipa ce se va ivi.

Trosnesc în foc stejarii de-altădată,
Şi stelele din miezul lor ţîşnesc,
Afară-i frig şi noaptea e bogată
De apele ce-n geruri se iubesc.

De-atîtea toate luna se ascunde
Şi ochi de foc din ceruri mă privesc,
Prin ochii mei în suflet vor pătrunde,
Şi-mi vor grăi, demonic, îngeresc.

Mă văd ascuns în ultima privire
Ademenind mereu un ultim pas,
Şi renegat de nopţi de rătăcire
Pornesc mereu de unde am rămas.

Mi-e frică mie şi privesc spre lemne,
Îmi dau tîrcoale-n suflet rădăcini,
Pe pieptul meu răsar în taină semen,
Precum o floare într-un cîmp de spini.

Mă doare cerul spintecat de viscol,
Mă doare apa Dunării la mal,
Ce iarnă iar, ce iarnă iar la Pristol,
Mi-e dor de-o şa şi-mi este dor de-un cal.

Mă simt în prag corabia măreaţă,
Mă simt epava ce salvează vieţi,
Cîntă cocoşi. E poate dimineaţă,
Sau doar gîndesc şi ei la dimineţi.

Eu cat acum spre albe calendare
În care toate sînt de neclintit,
Doar focuri reci ce ard în depărtare
Mi-au fost în suflet pîine şi cuţit.

S-au răsculat domnii stăpînitoare,
Cei înjunghiaţi m-au pus să fiu mai sus,
Mi-au dat în dar lumini înălţătoare
Şi-un jurămînt cu ce-au avut de spus.

La mreaja sobei caut către mare
Şi caut malul îmbrăcat de val,
Ce dor îmi este-acum de depărtare!
Aş vrea o şa, aş vrea un drac de cal.

Mă doare bradul mîngîiat de viscol,
Mă doare gîndul munţilor străbuni,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi-n dimineaţă viscolesc genuni.

joi, 9 ianuarie 1986

Sonet feroviar

Am să te-aştept în fiecare gară,
Dacă prin gînd ţi-o trece să şi urci,
Am să te-aştept în fiecare seară
La un semnal pe care-l tot încurci.

Am să te-aştept plîngînd pe căi ferate,
Cu ochii înroşiti să-ţi fiu semnal,
Şi doar cu amintirile uitate
Sa mă-mpreun ca şi un val cu-n mal.

Pluteşti pe-o mare tainică-n urgie
Cu tot ce-a fost fiind adevărat,
Şi o furtună iarăşi mă îmbie
Dar unde este gara de-altădat?

Şi tot mereu rămîn în aşteptare
În orice tren de ai să şi cobori,
Trecutul, de-am să-l ştiu, e o eroare
Ca albul mat al primelor ninsori.

Albit de neguri, rele şi povară
Cu tot ce s-a-ntîmplat, te voi iubi,
Şi-am să te-aştept în fiecare gară,
Am să te-aştept mereu strivit de zi.

Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Urmez un drum pe care l-am urmat,
Şi cum şi noaptea mi-au furat-o hoţii,
Eu caut gara-n care ai urcat.

Şi iar m-apasă ultima privire
Din toate cîte-am vrut de neuitat,
A fost frumos, uitata mea iubire,
Dar astăzi doar un tren e-adevărat.

Te-aştept să urci în orişicare gară,
Te-aştept în orice tren cînd să cobori,
Albit de neguri, stele duc povară
Şi-or să m-apese dimineţi în zori.

Am să te-aştept din zi în miezul nopţii,
În orice tren şi în oricare gară,
Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Eu te aştept în fiecare seară.

marți, 7 ianuarie 1986

Cîntec

Sună munţii şi răsună
Privegheaţi în cer de lună,
Şi ascunşi sub nori de cetini
Îşi vorbesc despre prieteni.

Călărind pe timpul veşnic
Rostesc pravila cucernic,
Şi ascunşi cu fruntea-n soare
Susură din ochi izvoare.

Sună munţii şi răsună
Ca voinicii cînd se-adună,
Şi-şi ridică-o cupă plină
Blestemîndu-ne lumină.

Şi ne cheamă către creste
Drumurile din poveste,
Şi doar doina e stăpînă
Peste frunzele ce-o-ngînă.

Sună munţii şi răsună,
Cerul nopţii li-i cunună.

La fel de firesc

Tăcerea e botezul întîmplării
Din lacrima topazului menit,
Şi chiar menirea tristă a chemării
La porţile ce-ai bate osîndit.

Şi caţi, firesc, durerii nesfîrşite,
Un leac spre care ştii că ai pornit,
Să-l dăruieşti apoi în zori ivite
Oricărui suflet rob şi obidit.

Nici noaptea nu-i un drum la întîmplare
Din ochii tragic conjuraţi de zei,
Şi e botezul scris de fiecare
Pe palma înjunghiată de temei.

Şi caţi cu inima, din întîmplare,
Paharul cu otrava ce ţi-o bei,
Şi măsluieşti întreaga depărtare,
Ca şi dresorul sfîşiat de lei.

Întregul drum e presărat de vînturi
Cu spada şi cu scutul învrăjbit,
Năluci de umbre-ncărunţesc pămînturi
A nu te-ntoarce, chiar de n-ai pornit.

Şi pajura ce rătăceşte-n vînturi,
Îngenuncheată parcă de zenit,
Se leagănă-n privirea ce ţi-o vînturi
Spre infinitul ce te-a izgonit.

Întrebătoare vin furtuni mereu,
E drept, furtuna e cuvîntul meu,
Şi mă întreb mereu şi tot mereu:
Cine sînt şi care-i drumul meu?

O umbră-a celui ce a fost mereu.
Şi plec la drum doar eu şi gîndul meu.