joi, 14 decembrie 1989

Uvertură în instanţă

Eu am jurat să am credinţă
În cei ce şi-au pierdut curajul,
Şi vorba fiind de om, ca fiinţă,
Chiar eu sînt, drumului, mirajul.
Nemultumirea abisală
A unor, mulţi, semeni ai mei,
Găseşte că, nu din greşeală,
La vorbe-am dat voit temei.

Că închegînd din amănunte
Ideea vrutelor neşterse,
Am spus că tîmplele cărunte,
E semn al multor controverse.
Că nici nu cred în buna ştiinţă
A celor ce se cred model,
În sfinţii care, prin credinţă,
Fac moftul să devină ţel.

Cum ştiu că legea nu constrînge
Gîndul la numai o idee,
Consimt că rudele de sînge
Nu-s prin bărbat ci prin femeie.
Mă simt aiurea, nu îmi mai pasă
De zumzetul din jurul meu,
Vorba mi-i simplă, nu aleasă,
Aşa cum știu s-o am mereu.

Sînt vinovat numai cu viaţa
Ce nu mai ştie a se plînge
Şi nu-și reneagă nici speranţa
Cînd unii vor a mă înfrînge.
Dar cum orice e provizoriu,
O vorbă naşte un scandal,
Şi, ca mai toate, iluzoriu,
Sunt judecate-n tribunal.

M-au dus, forţat, într-o instanţă
Credulă şi tînguitoare,
Care să dea, prin circumstanţă,
Verdictul fără amînare.
Erau juraţi, puşi să asculte
Cum martorii mă-nvinuiesc
De, cum spun ei, prea mari insulte
Contra a tot ce-i omenesc.

Cu toţi au spus că sînt de vină,
Să stea departe de urmare,
Şi-au spus că fapta mea-i străină
De orice pură întîmplare.
Indiscutabila părere
A celor ce nu mă cunosc
Mă fac un munte de tăcere...
Nimic nu le mai recunosc.

Şi-abia acum, fără de lege
Mă-ntreb cum îmi vor da pedeapsa?
Motivul cum se va alege?
Şi ce înseamnă farsa-aceasta?
Audiaţi cu derogare
Toţi martorii credeau la fel,
Că-s vinovat de o trădare
A prea-comunului model.

Întinerit şi stors de vlagă
Prin adormiri fără de ţintă,
Lumina lumii îmi e dragă
Iar noaptea neagră mă încintă.
Şi-mi este clar...Sînt acuzatul...
Care deja e condamnat,
Găsit ca el fiind vinovatul
De, chiar şi-al altora, păcat.

Spre o celulă-ntunecată
Mă duce gîndul ce-mi dă ştire,
Că lumea nu-i de tot stricată
Cît mai vorbeşte de iubire.
Şi chiar și lanţul, strîns la mînă,
Prin tristul simplu zăngănit,
Cu ochii mei se mai îngînă,
Sperînd a fi de timp strivit.

marți, 17 octombrie 1989

Pămînt!

Pămînt de foc, pămînt de vis,
Pămînt - şi casă şi abis,
Strigau, prin vuiet de motor,
Piloţii ce plecau spre zbor.

Pămînt de vis, pămînt de dor,
Pămînt – iubirea tuturor
Strigau, prin şoapta unui val,
Şi marinarii către mal.

Pămînt, pămînt, pămînt, pămînt,
Te-adun din noapte şi cuvînt,
Te strig plutind, te strig din zbor,
În plină noapte-a tuturor.

Şi tot mereu, oriunde merg,
Pămînt e lacrima ce-mi şterg.

marți, 18 iulie 1989

Imn paradoxal

Peste vreme şi istorii
Tot cei mari devin cei buni,
Măsluind fapte de glorii
În mistere şi-n minuni.
Orice vorbă-i o sentinţă
Pusă-n seama omeniei
Iar tăcerea-i o credinţă
Întru slava bucuriei.

Legile ce nu sînt scrise
Peste toate se aplică,
Nu mai pot gîndi în vise
Şi de vis îmi este frică.
Obiceiurile toate
Au un fel de şoaptă-n umbră,
Nu se spune cît se poate
Şi iubirea este sumbră.

Şi-au ajuns cei care poartă
În blazon o moştenire
Să ne spună că prin soartă
Avem dreptul la-nrobire.
Timpul în fireasca vrie
Orice vrea totuşi nu schimbă
Că puterea-i o mîndrie
Pusă-n drept în orice limbă.

Parcă lumea e bolnavă,
Prin destin, de uzurpare,
Şi înalţă imn de slavă
Semnului de întrebare.
Nici n-avem o judecată,
Sunt prea mulţi judecătorii
Ce văd viaţa ca o pată
Schimbătoare cum trec norii.

Cîte sînt, cîte mai sînt
Îşi cer drepturi pe pămînt,
Cîte-au fost, cîte vor fi,
Îşi cer dreptul de-a trăi!