luni, 1 martie 2010

Ecou de gând prigonit

Sunt un om prigonit
de speranţe deşarte.
Cumpăr umbre pierdute
şi rănite de ziduri.
Azi, când totul se vinde
şi nimic nu se-mparte,
Eu plătesc, pân’ la sânge...
şi mi-e teamă de riduri.

Drumul nervilor, iată,
stă să-şi frângă-mpietrirea,
Urlă, parcă, ecoul
izvorând din pereţi;
Eşti soldatul ce-şi neagă,
între fronturi, menirea?
Astăzi lumea, nebună,
iar ucide poeţi...

Tăvălugul de ură
care-şi spală în valuri
Circumstanţa obeză,
pe al morţii altar,
Scuipă-n sângele tihnei,
săvârşind ritualuri,
Încercând să ne vândă
existenţa-n bazar.

Sunt un om prigonit
de speranţe deşarte,
Înfiez câte-o umbră,
priponită de friguri;
Mă aplec... şi mai scriu
cu Manole o carte,
Despre Ana şi pruncu-i,
înzidindu-ne singuri.