joi, 29 decembrie 2011

Trecând prin Poarta Cerului

La poarta dinspre Cer, alerg mereu
Şi parcă-n urmă n-aş privi deloc,
Că simt atâta ger şi-atâta foc...
Şi-atâţia mint, vorbind de Dumnezeu!

Dar sunt un om şi eu, nu pot fugi
De ceea ce-mi e dat acum să fiu,
Să stau pe-aici, acum şi mai târziu,
Ştiind ce vremuri grele vor veni.

Privirea mi-o întorc şi-ntrezăresc
Acel măcel ce e deja-nceput,
Ce-ntoarce omenirea în trecut,
Printr-un malefic joc şi dans drăcesc.

Pe poarta dinspre Cer, tot trec mereu
Şi vin să fac ce este de făcut,
Şi ştiu ce mi-a rămas de prin trecut,
Nu pot să fug... Nu fug de Dumnezeu!

Tot Om voi fi, chiar dacă alţii nu-s,
Chiar dacă alţii râd de tot ce fac,
Chiar dacă spusa-mi nu le e pe plac,
Vor şti că s-a-ntâmplat precum am spus.

Privirea mi-o întorc când plec ori vin,
Şi nu lipsesc, la toate sunt prezent,
Nu pot să mor, tăcând obedient,
Când ştiu că timpul vieţii-i prea puţin.

duminică, 18 decembrie 2011

În fapt, din cer

Să merg în Ceruri? Da, îmi e uşor,
şi ştiu că pot afla de ce, de frică,
privirea din pământ nu se ridică
şi gândul e mereu şovăitor.

Să-ntreb, să ştiu, să văd şi să cunosc,
ce vorbe simple fac să se transforme
normalul simplu, în poveri enorme,
pe care doar cei orbi le recunosc.

Opriri nu fac, e tot ce e dorit,
o zi-i prea mult să ştim că e pierdută,
avem de-nvins o ultimă redută,
ca să-mplinim ce nouă ni-i sortit.

Mergem pe-acasă, în curând, în doi,
îmbrăţisaţi plecăm în prima noapte
în care ne vom spune, printre şoapte,
ce-mi eşti, ce-ţi sunt, ce suntem amândoi.

Vei şti că totul are înţeles
şi toate sunt efecte de durată
a ceea ce a fost, cândva, odată,
un drum ales ce-a fost forţat ales.

Acum eu pun în calea apei mal
şi-s uragan ce-mpinge valu-n mare,
să-l ducă-n larg, la mare depărtare,
acolo unde uită-a mai fi val.

miercuri, 14 decembrie 2011

Echilibranta ruptură

Din lumi aristocrate ori boeme
Se-aude un oftat prelung, profund,
Şi-ncearcă mai mereu să te tot cheme,
Spunând că timpul tău e muribund.

Din forme vagi, cu vorbe-ntortocheate,
La sfat se strâng dorinţe puse-n gând,
Lăsându-te să crezi că mari păcate
Poţi face de-ai să uiţi trăi plângând.

Şi-ţi poticneşti privirea-n altă parte,
Negând ceea ce-i zis, ceea ce-ai zis,
Dar ştii că adevărul n-are moarte,
Că timpul vechi deja s-a sinucis.

Te poţi privi-n oglindă fără teamă
Şi-ţi poti reda speranţa, înapoi
Ca viaţa-n adevărul ei te cheamă
Să reînveţi cuvântul sacru „noi“!

E ruptă oiştea lumii, chiar e ruptă!
Nici chiar cuvântul nu-şi mai are nume!
Atâtea timpuri s-au pierdut în luptă,
Viaţa de-acum nu-ncape-n noua lume!

luni, 5 decembrie 2011

Numărând invers

Am început să număr... Număr rar,
Coborâtor, şi-am început cu zece,
De ce atât? Chiar nu ştiu, n-am habar,
Dar ştiu că timpul trece, trece, trece...

Vroiam cândva să ştiu de ce trăiesc,
Să ştiu de toate şi să fac de toate,
Azi bat un drum şi nu-l mai rătăcesc,
El însuşi dându-mi legitimitate.

Nu cer dovezi şi nu mai ard în foc,
Şi nimănui nu-i spun ce e cu mine,
Doar Dumnezeu mi-a dat să am noroc,
Şi-n El mă-ncred când spun că va fi bine.

Când singur stau, aminte îmi aduc
De tot ce dat îmi e să se întâmple,
Şi doar pe dumul drept o mai apuc,
Simţind pistolul timpului în tâmple.

Acum aştept... Şi număr... Şi tot număr,
Şi timpul trece-n mare lui schimbare,
Ne bate tot mai hotărât pe umăr,
Să ştim că nu-i nimic din întâmplare.