miercuri, 31 ianuarie 2018

Autoportret hoinar

(Hoinar printre orizonturi)

În versuri, iar, cu îndrăzneală spun,
Ceea ce-n gând îmi spun că nu-mi permit,
Că-n vers sunt eu, cuminte și nebun,
Punând accentul grav si ascuțit.

Din lene iau un simplu fapt divers
Și-n fel și chip, în patru în despic,
Îl reînnod cu drumul unui vers
Lăsându-l zis cum eu nu pot să-l zic.

Când văd cum umbre mari, ori mari lumini,
Se rătăcesc prin norii-ntunecaţi,
Nevinovații-mi par cu multe vini
Şi scuze au cei mult prea vinovaţi.

Abia atunci mă-ntorc la ce sunt eu,
Și chiar la lene uit a mă gândi,
Chiar dacă mă deprim că-i mult tupeu
În lumea-n care-i greu a mai iubi.

Și-așa, din când în când, tot povestesc,
Mi-aduc aminte fapte și trăiri,
Pe drept uitând că pot să-mbătrânesc,
În așteptarea marilor iubiri.

Încerc să dau un sens oricărui gând,
Fără să cred în harul doctrinar,
Simțindu-mă, ca orice om de rând,
Prin orizonturi, eu, mereu hoinar.

marți, 30 ianuarie 2018

Sugestiva-ntâmpinare

De-a nopții toamnă n-am uitat, o știu,
Cu arsenalul ei de amănunte,
Cu timpul ce-a trecut, până târziu,
Când ne-a trecut pe-a nemuririi punte.

Eram noi doi, de lume neștiuți,
Grăbiți înspre simțirile profunde,
Și-ntr-al dorinței val, nereținuți,
În căutarea clipelor fecunde.

Seara fusese gând de încercări,
Accentuând tendințețe viitoare
Spre elocvența marii împăcări
Cu adevărul ce nicicând nu moare.

Ne-aveam trăind și nu găseam opriri
Oricâte umbre se-arătau motive,
Lăsând cuvinte ca firești vestiri,
Dădeai plăcerii rosturi sugestive.

Te tot gustam, privindu-te fățis,
Cum mă primeai, venind la-ntâmpinare,
Ca să mă las, sedus, de ascunziș,
Urmându-te, concis, în repetare.

Mi-erai dorită și-ți eram dorit,
Nici gândul nu vroia să ne oprească
Eram chiar imposibili de oprit
Din clara-mpreunare omenească.

Șoptirea-ți se făcea mereu îndemn
Spre profunzimi în pântecu-ți fierbinte,
În care să rămân etern consemn
Ca pas firesc, mereu spre înainte.

luni, 29 ianuarie 2018

Între postfață și prefață

(Întoarceri de destine)

De-am fost furat, cu ură, clandestin
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

De multe ori paharul cu pelin
Mi se spunea că-i formă de dulceață
Și pot, de vreau, să-l asortez cu gheață,
Și bucuriei mele să-l închin.

Chiar dacă l-am golit, tot timpul plin,
Mi se punea, fără să știu, în față
Însă aflam, căci toate se învață,
Că va urma, un altul, cu venin.

Și am ajuns, uitând să mă abțin
Să știu că mintea nu-i deloc isteață,
Că, suferind, se-nvață și dezvață,
Cu mult prea multe într-un timp puțin.

Cumva gândeam că pot să intervin,
Cu o idee mare, îndrăzneață,
Inclusă-ntre prefață și posfață,
Ca salt în gol, și critic, din destin.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

duminică, 28 ianuarie 2018

Rocade cu anti-teze

(Inscripție în Anti-Teze)

Eu sunt acela care, câteodată
Mai spune nu, deşi e clar că-i da,
Şi, neuitând mereu a se-ntreba,
Mereu aceeaşi faţă îşi arată.

Nu știu de ce rocade aș tot face,
De ce ideea mi-aș dori schimba,
Crezând că viața mi-aș putea purta,
Prin anti-teze spre o falsă pace.

Mă plâng mereu doar mie, pururi mie,
Că nu pot mult mai multe accepta,
Ideea nu mi-o schimb c-așa se vrea,
Și nici măcar un vers, din poezie.

Perseverez pe calea ce mi-i dată
Să pot, fără opreliști, demonstra,
Că cel ce vrea se poate-nsingura,
Deși nu este singur niciodată.

Prin vise mă aduc mereu la viață
Oricât aș vrea să uit că e a mea,
Sau că o pot cu timpul împăca,
Furând lumina copcilor de gheață.

Punând accent pe semnul de-ntrebare,
Nu mă opresc nicicând a căuta
Cum pot să schimb mereul nu în da
Într-un altfel, nu doar prin întâmplare.

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Știind, știu să știu

(Pașaport)

De la-nceput privind, către prezent
Mereu găsesc un gând adolescent...
Şi mă tot simt acelaşi care-am fost,
Şi tot la fel aş face-al vieţii rost...

Trecând, din întâmplare, prin trecut,
Mi-e dat să știu ce încă n-am făcut,
Ce, încă, timp, să fac, mi-a mai rămas
Ca nu cumva să stau, atent, la ceas.

Ajung, de multe ori, să fiu uimit,
Că drumul drept spuneam că e greșit,
Dar am făcut altfel decât am zis,
De minte, zic acum, că m-am dezis.

Ușor a fost atunci, n-ar fi și-acum...
Acum cărarea mi-aș numi-o drum,
Și-aș părăsi-o doar de-aș fi convins
Trezindu-mă rătăcitor și-nvins.

Aș fi, în fel și chip, căutător,
Chiar dacă știu că umbra-i doar decor,
Sperând aă aflu dacă-și are-n plan
Să fie, întâmplării, paravan.

Știind ce-am fost, știu clar acum ce sunt,
Uitând, îmbătrânind, să fiu cărunt,
Şi mă tot simt acelaşi care-am fost,
Trăind prezentul cu realu-i rost.

vineri, 26 ianuarie 2018

Dreptatea de inventar

(Picătura de suflet)

Azi ni-i rezumată libertatea,
Gâduri ni se vând la galantar,
Marfă-n raft e pusă și dreptatea,
Uneori pierdută-n inventar.

Orișicâtă-i dreapta judecată,
Faptele doar se pornesc gândind
Calea nu le este măsurată
De nu-și au urmarea suferind.

A comerț miroase sănătatea,
Viața, ca principiu-i în formol,
Și-a pierdut de tot identitatea,
E ținută, bine, sub control.

Timpului mereu se face plata
Și pe drept, dar mult și pe nedrept,
Astăzi nu-i mai știm deloc durata,
Totul se bazează pe concept.

Efemeră-i vremea care vine,
Multe fapte au un rost incert,
Idealul s-a pierdut de sine,
Și decade într-un ritm alert.

Vântul, vântul suflă peste toate,
Toate urcă şi coboară-n vânt,
Simt că pot mai mult, simt că se poate
Să rescriu istorii pe Pământ.

joi, 25 ianuarie 2018

Motivantele blamări

De când mă știu, de mulți, am fost blamat,
Că am în sânge realism feroce
Și nu mă las de-al crestei val purtat,
Să fiu spiritual și portavoce...

Unii ziceau că, totuși, sunt știut,
Ca privitor, înspre înalt, spre stele
Și-n căutare timpul mi-am pierdut,
Lăsându-mă prea mult sedus de ele.

Necunoscuții grea pecete-au pus,
Înțelegând ce-au vrut a înțelege,
M-au pus și jos, m-au aruncat în sus,
Sperând, misterul vieții, să-mi dezlege.

Cu rațiunea, drum destul au mers,
Cei ce-mi găseau în mintea lor tipare,
Dar au dedus că-s față și revers
Intraductil prin retrogradare.

Cei cunoscuți, de multe ori, îmi cer
Să îmi respect condiția umană,
Și, nededat minciunilor, să sper
Că voi uita de-a sufletului rană.

Sau, dimpotrivă, după gândul lor,
Să fiu un ins, un exemplar din turmă,
Ascultător de ea, nu simțitor,
Și-atent să calc, mereu, o altă urmă.

Anii-s trecuți, dar nu-s deloc uitat,
Cu realism privesc ce mă-nconjoară,
Sunt încă motivant de-a fi blamat
De cei ce-n blam valoarea mi-o măsoară.

miercuri, 24 ianuarie 2018

Tern etern

Viaţa e-n alb și negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Și, cu nimic, nu cad la învoială.

Îmi place viața... Chiar surprinzător,
Oricum ar fi, n-ajung la disperare,
Iar dacă-i fadă, totuși, o ador,
Așa e ea... fără piper sau sare...

Dulce de e, o las așa a fi,
Iar dacă nu-i, nu-o caut de motive,
Dar știu că fi-va altfel într-o zi
Reliefând ascunse perspective.

Amaru-l simt, deloc nu mă înșel,
Deși nu pare-a fi o stare certă,
Nici gustul poate nu îmi e fidel
Când știe că testează o ofertă.

Chiar când nu vreau, devin deja atent
La vorbele ce au prea multe scuze
Că-mi par a fi ascunsul condiment
Ce, de minciună, vrea să mă acuze.

Și tot nu vreau nici sare, nici piper,
Și nici culori cu ranguri de galoane,
Nici trendul modei, veșnic efemer,
Alergător mereu după șabloane.

E viața mea... fără crâcnire spun,
Iar fiecare clipă e eternă,
Culorile-i mereu se suprapun,
Și-așa o fac să pară, pururi, ternă.

marți, 23 ianuarie 2018

Pas mic, pas mare

(Nuanțe cutumiare)

Pasul mai mic, de multe ori, e greu,
Avându-şi o poveste-a lui anume,
Strivit de adevăruri mai mereu
Când stă în umbra multelor cutume.

Prin definții pare-a fi ușor,
Firescul unui pas, cu totul, mare,
Ce, fără, grabă, nu-i zăbovitor,
Și nici surprins de semnul de-ntrebare.

Distanța e, de multe ori, model
De cum se ia un adevăr în seamă
Când vorba-i fluturată ca drapel
Trădării, pe ascuns, făcând reclamă,

Pasul mai mic, de gând, se vrea găbit,
Ca nu cumva speranțe să consume
Și ajungând, cu totul, obosit
Să se supună normei din cutume.

Dar numai pasul mare e văzut,
Deși nu are nici o relevanţă,
Că-i doar firesc, de prag fiind trecut,
Dând mai mereu, celui dintâi, nuanţă...

Normalul însă-i normă și tipar
După idei ce par o teoremă
Prin care chiar nuanțele dispar,
Din temeri că ajung a fi emblemă.

luni, 22 ianuarie 2018

Final de rol

Maestrul a murit... E scena goală,
S-a săturat de-atâta monolog,
I-a fost tristețea lungă ca o boală
Luând, durerea ei, ca pe un drog.

N-a mai avut, nici pentru el, cuvinte,
Chiar de simțiri, prin vremuri, sărăcit,
Însă simțea că monologu-l minte,
Tocmai pe el... el, cel ce l-a gândit.

I-a fost, cândva, motiv de dăruire,
Și l-a dorit a fi un drum deschis
Spre cei ce știu ce-nseamnă o trăire,
Spre cei ce cred în soartă și în vis.

S-a terminat, târziu, în miez de noapte,
Un rol ce-a fost de zeci de ani jucat,
Lipsit de ceva nou, dar nu de fapte,
Lipsit de adevărul relevat.

Întâia oară l-a făcut să fie
Rostit șoptit, mirând pe coregraf,
Ce l-a transcris, deloc putând să știe
Că a transcris, de fapt, un epitaf.

Maestrul a murit... E goală sala,
Nimeni nu vrea să îi mai intre-n rol,
La toți li-i teamă că mimând spoiala
Se vor trezi căzând, grăbit, în gol...

duminică, 21 ianuarie 2018

Halou de umbre

(Absolut concret)

O stea în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineaţa…

S-a arătat, în nori de ploaie seara,
Dar miezul nopții a ajuns senin,
Pierzând lumina lunii, ce-n declin,
E mult îngălbenită, e ca ceara.

Și frigul s-a lăsat ieșit în cale,
Dorit de cei ce nopțile își dorm,
Și de-al plăcerii interes enorm,
Râvnit de cei cu gânduri imorale.

Privire-mi urcă-n cer, căutătoare,
Voind să știe stelele cu pier,
Și când pierirea ca și drept și-l cer,
Sau dacă e și ea întâmplătoare.

Și până când se face-a fi lumină
Culorile sunt doar o formă-n gând,
Haloul unor umbre conturând
Spre ziua ce, oricum, va fi să vină.

Dar noaptea-i lungă... Până-n dimineață,
Prin întuneric ochii mi-i îndrept
Spre steaua ce îmi tot apare-n față,
Sperând, spre ea, să-mi fie drumul drept.

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Simțitire de fruct oprit

Am tot simțit, în noapte, mâna-ți fină
Cum, peste mine, a trecut, în vis,
Fugară, motivantă, chiar divină.
Dar s-a oprit sub semnul interzis.

A stat o clipă-n loc, să își revină,
Să înțeleagă ce îi e permis,
De va purta nevinovata vină
Că nu s-a rezumat la compromis.

Știind că poate ceva să survină,
Dar și știind că totu-i e admis,
Dorinței i-a dat drept să intervină
Înnobilând-o printr-un gest decis.

Și-a fost, firesc, să cadă o cortină,
Lăsând vederii orizont deschis,
Precum o clară rază de lumină
Ce duce drumul până-n paradis.

Părea că visul nopții se termină
Și-a fost o simplă punte spre abis,
Intrând într-a speranțelor rutină,
Sperând că-mi este orice gând permis.

Vederea zilei îmi era senină,
Iar adevărul nu-l pot spune-n scris,
Că tu erai de vină și divină,
Și fruct oprit... Păcat, real, comis...

vineri, 19 ianuarie 2018

Compromisul probatoriu

(Sintagme rogatorii)

Sintagmele au rol de afirmaţii
Când argumentul este prea puţin
Să contrazică simple aberaţii
Ce mai nimic, într-un final, devin.

Pornesc, mereu gândind, spre mai departe
Împovârând firescul cu tăceri
De care, mai tot timpul, se desparte,
Într-al lor mers, grăbit, spre nicăieri.

Cum sacrul e deja banalitate,
Banalul îşi dă sens obligatoriu,
Doar paşii pe cărări puţin umblate
Fac probatoriu-n sine rogatoriu.

Cum multe-și au motivele puține,
Împrumutând ajung un surogat,
Punând în cumpeni fapte, chiar destine,
Ce duc, prin compromis, absurd curat.

Ca adevăruri, clare şi notorii,
Înspre lumină prea puţine ies,
Dar multe prin sintagme rogatorii
Ajung a fi soluţii de succes.

Și-ajung a fi, la cumpăna de viață,
Idei cu nuanțări de epitaf,
Fixând, între prefață și postfață,
Conturul unui clar autograf.

joi, 18 ianuarie 2018

Culori din gând

Gândul, ca și vis când vine,
se strecoară șerpuind,
mult prea greu îmi lasă pacea,
dar și-atunci îl simt roind,
dă pe față negrul lumii,
oamenii cu chip de lut,
slăbiciuni ce port cu mine
ce-mi dau tentă de rebut.

Când motivul vieții mele
de trăiri mi-l las disjuns,
mă trezesc în mari belele,
între limite ajuns,
mi-este clar, că-n nepăsare,
fir cu fir, la mine-n gând,
am lăsat să intre-n voie
așteptări de prea curând.

Viziuni nălucitoare
pun amprente pe culori,
roşii, albe, verzi, albastre,
ca și cumul de valori,
și, din margini de ruptură
fac modele de drum drept,
regăsind idei extreme
în motivul de concept.

Tot visez, cu greu am pace,
ca și greu stinșii vulcani,
întâmplări prea cunoscute
de mai multe mii de ani,
îmi e mare așteptarea,
nici nu știu ce mai aștept,
însă, totuși, întâmplarea
face-va și drumu-mi drept.

miercuri, 17 ianuarie 2018

Hoinar printre orizonturi

Eu vin, deja am spus, din lumea mea,
O lume-n care toate au răspuns,
Și soarele se vede ca o stea,
Cu-al ei mister la fel de nepătruns.

Pare cam greu, ce spun, să se-nțeleagă,
Ce-nseamnă că din timp nu-mi am reper,
Sau că mi-e viața, oarecum, pribeagă
Altfel aici, cu mult altfel în Cer.

Sunt eu, aici, așa cum mi-este firea,
Descoperind ce nu-s căutător,
Greu acceptând, că-n patimi, omenirea
Se lasă a se ști un vag decor.

Aici, tot văd, când vântul n-are pace,
Cum trestii, mute, temenele-i fac
Sperând că pot măcar să îl împace,
Iar, de va vrea, să-și vină el de hac.

În lumea mea, cu mult altfel se-ntâmplă,
Nici vântul, să se-arate, nu-i grăbit,
Nici iernile nu ning zăpezi pe tâmplă,
Nici cerul nu-i de nori acoperit.

Și am tot spus, că vin, din lumea mea,
În care drumul vieții e deschis,
Și timpul poate, îndelung, să stea,
Demitizând al clipei compromis.

Aici trăiesc, un fel de vis ciudat,
În care cam nimic nu mă surprinde,
În care totul e deja-ntâmplat
Și doar prin amănunte se extinde.

Timp n-am avut și știu că n-am să am
Să mai descurc prea încurcate fire,
Dar am să las în urmă-mi semn de neam
Credința, fără moarte, în iubire.

marți, 16 ianuarie 2018

Abstinență de vorbire

(Tăcerea ca principiu)

Cuvântul dă normala consistenţă
Oricărui sens de treceri în real,
Încorsetând firesc, principial,
Prea rar dorita gravă abstinenţă.

Iar când nu pare a avea esență,
Și nici nu e, în nici un fel, normal,
Ajunge, categoric, țel banal,
Jonglând cu efemera-i existență.

Dar s-a ajuns în punct de cotitură,
Când ascultat nu e ceea ce-i spus
Înlocuit cu ceva presupus,
De neştiuta proprie măsură.

Tot căutând o mare anvergură
Motivului, la prea puțin redus,
Omul, se vede, este grav sedus
De cât dă el, mai bine, ca figură.

Răspunsul stă pe muchii de-ntrebare
Şi spus se vrea cu titlu anonim,
Chiar dacă-i e ştiut că îl trăim,
Tăcând, îşi vrea doar propria salvare.

Și-așa rămâne simpla întâmplare,
Cu înțelesu-i, uneori, infim,
A releva un adevăr sublim,
Avându-și corolarul în urmare.

luni, 15 ianuarie 2018

Mi-atât de dor...

Mi-atât de dor de Eminescu,
De-a-i înțelege altfel versul,
I-aud în visul meu şi mersul,
Și-mi definesc prin el firescul.

Îmi vine, uneori, să plâng
Ieșind, sub cerul nopții-n frig,
Și nu mai văd nici un câștig
Că stelele pe cer se strâng.

Până la ele drumu-i lung
Și viața trece ca un val,
Sperând, într-un cândva, real,
Cu gândul abia de ajung.

Pe lângă plopii fără soţ,
Se-arată toate fără sens,
Mascând un rost de gol imens,
E zarvă mare și negoț.

Mulți cer și apă și pământ,
Călăuziți de-al morții glas,
Când sunt săraci ori în impas,
Și uită tot ce-și au mai sfânt.

Mă simt având un singur dor,
Când văd luceferi strălucind,
În umbra nopții rătăcind,
Spun clar că mi-aș dori să mor.

Nimicul vremii e profund,
Versul de doină s-a uitat,
Și-i singur codrul, și-ntristat,
Lumini și umbre îl ascund.

Acum la modă e grotescul,
Gândul nu vrea să stea, tihnit,
Iar sufletul mi-i scorojit,
Mi-atât de dor de Eminescu...

duminică, 14 ianuarie 2018

De la întreg la amănunt

(Anonim mereu)

În definții nu știu ce mai sunt,
Un tot de care mă mai pot lega
Dar nu mă pot, în nici un fel, nega,
Sunt eu, de la întreg, la amănunt.

Îmi spun și cred că mult am rătăcit
Având dorința mare de-a afla
Pe unde, fără teamă, de-aș umbla,
De trecerea-n zadar aș fi ferit.

Am fost, fără să vreau, între idei,
Încorsetat de chiar prostia mea
Ce m-a făcut să cred că voi putea
Să trec, fără oprești, de lachei.

Am învățat, mai mult sau mai puțin,
Și știu că de-nvățat voi mai avea,
Ca să ajung puțin a mă-mpăca,
Într-un târziu, cu drumu-mi prin destin.

Şi dacă nu-s ceea ce-aş vrea să fiu,
Mi-e dor de ceea ce am fost cândva,
Că poate ceva s-ar putea schimba
Să pot uita ceea ce astăzi ştiu.

Şi încă mă mai rog lui Dumnezeu
Să facă într-un fel, orice, ceva,
Chiar dacă n-am să ştiu ce va urma,
Să fiu şi eu un snonim mereu...

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Golgota în proximitate

(Pas cu pas)

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e ştiut cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Și cât de mult e timpul ce-a rămas
Ca împlinire să-și găsească toate,
Nicicum în zbor, ci-n mersul pas cu pas.

De neștiut e proxima-ntâmplare,
Ce poate-ajunge singură-n impas,
Când teamă-i e de marea depărtare.
În zborul ce începe pas cu pas.

Dinspre acest aproape spre departe
Un infinit se pare că-i de mers,
Prin vreme clandestină ce desparte
Nelămuritul nostru Univers.

Dinspre cândva speranța nu e certă
Chiar dacă se consimte-a fi pe val,
E doar un gând, sau vorbă, sau ofertă,
Sau ipoteza simplului banal.

De neștiut e cât se poate duce,
Cum e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.

vineri, 12 ianuarie 2018

Adevăr lipsit de calapod

De adevăr nu pot să mă desprind
Oricât îmi vrei impus un mod de viață,
Oricât mi-arăți că-n zori de zi e ceață,
Sau stelele ce cad în gol, pierind.

Eu știu că-n zori îmi am întâiul gând
Ce o întreagă zi îmi rostuiește
Drumul spre fapte simplu mi-l pornește
Idei contrare vieții alungând.

N-am adevăr cu formă și măsură
Mulată pe al clipei calapod,
Și nici nu-l vreau pentru a fi comod,
Sau doar că-l știu punându-mi pumnu-n gură.

Mi-ai vrea, de multe ori, ceva schimbat,
În formă sau în mod de acțiune,
Că-i ideal cam tot ce mi se spune,
Sau chiar să cred că totul s-a-ntâmplat.

N-am cum să caut iarăși o cărare
Ferindu-mă de-al zilei jar aprins,
Numindu-mă, de facto, neînvins,
Și că departe-ajung, că drumu-i mare.

M-ai vrea grăbit când nu mă mai grăbesc,
Însă ai vrea să fac mai multe-n grabă,
Chiar să și tac de unii mă întreabă
Ce știu, ce fac, ce cred, ori ce gândesc.

Nu pot, și nici n-am cum, să mă desprind
De ceea ce sunt eu, cuprins în mine,
Și, fără vrerea mea, îmi aparține,
Mereu la fel când sunt văzut trăind.

joi, 11 ianuarie 2018

Între gând și adevăr

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Că drumul fi-va totdeauna lung,
Că joci la risc, absurd, o simplă carte,
Și greu va fi, la tine, să ajung.

Spre sud sau nord îți duci privirea-n fugă,
Și-o mai oprești, din când în când, spre est,
Iar, gândul, verbul faptei îl conjugă,
Mereu găsind o formă de protest.

Mă vrei venind oricând și de oriunde,
Sau chiar, într-un final, de nicăieri,
Din lumea ipotezei ce ascunde
Noianul de probleme și poveri.

Dar, totdeauna, semne de-ntrebare
Îți ai, îți pui și încă mai găsești,
Însă ai vrea să cred că mi se pare,
Că timp îți ai și nu te mai grăbești.

Și te întrebi de marginea de lume,
De undeva din nord, ori chiar din sud,
În care mulți mă știu fără de nume,
Făcându-mă să uit că pot s-aud.

Chiar despre mine, greu având o veste,
În vise, tot mai mult, ai întrebări,
De-mi este cumva viața o poveste
Pusă-n tiparul unor mari schimbări.

Un adevăr trăiesc și nu-l pot spune,
Mi-l spun doar mie și m-ascult doar eu...
Mi-e sufletul o mină de cărbune
Și-mi știe viața numai Dumnezeu.

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Simțindu-mă că-n taină te privesc,
Te știi a fi un vers, dar ești o carte,
Și scriu, tot scriu... Și-ți spun că te iubesc...

miercuri, 10 ianuarie 2018

Preemțiunea fundamentală

Definitoriu timpul e trecut,
Dar faptele-s dovadă și amprentă
Al gândului ce amândoi l-am vrut,
Ca amintire-a vieții, inerentă.

Avându-mă, vei vrea să mi te dai,
La margine de noapte și de lume,
Dintr-un cuvânt să facem colț de rai,
Și-n fapte să ne-avem același nume!

Să-mi lași, în mâini, ca urme sânii tăi,
Ca urmă să rămân pe veci în tine,
Când trupu-ți coborând din munți în văi
Îmi face drum ce știu că-mi aparține.

Să vrei să simți, tot timpul, că te gust,
Și gustu-mi e motiv de fantezie,
Preempțiunii dându-i rostul just,
De-a te dorită, pereche, numai mie.

În adevăr, cu tot ce e cuprins
De sensul unui pas prin nemurire,
N-am să mai vreau să mă mai știu învins,
N-ai să te vrei uitând de împlinire.

Și iar, și iar, să vrei să mi te dai,
Spunându-mi că mă vrei, și ca dovadă,
Până în altă viață să mă ai,
Să știe toți că moartea-i de paradă.

Chiar de pe-acum, când totul e real,
Și, prin urmare, fapta e văzută,
Avem, deja, un rost fundamental
Spre pura veșnicie absolută.

marți, 9 ianuarie 2018

Profunda jertfă

Îmi povesteşti... Şi-ţi ai în minte clipa
Când n-ai mai vrut de mine să te-ascunzi,
Şi m-ai oprit să mai accept risipa,
Jertfindu-ţi vieţii sânii, tari, rotunzi.

Tot mai adânc, în fiinţa ta plăpândă,
Ca într-un basm cu fluturi migratori,
Mă-ntâmpinai şi mă simţeai izbândă,
Împrumutând din curcubeu culori.

Amnezică, te-ai vrut, cândva, o vreme,
Sperând că, prin uitări, n-o să mai ştiu
Că tu, negând mulţimi de teoreme,
Mereu voiai să adormim târziu.

Acum, din când în când, prin vise-ţi ninge
Idei ce n-au motive de contur,
Ai temeri că ispita te-ar învinge,
Sau că absurdul lumii-i prea matur.

Mă porţi în sânge, clipă lângă clipă,
Şi-n profunzimea cărnii ca accent,
În zori de zi, când cerul înfiripă
Al faptei pas, continuu concludent.

Acea secundă, prag al veşniciei,
Ce-ai denumit-o pas întâi de umblet,
Îmi este astăzi muză poeziei,
Şi-n fiecare gând şi colţ de suflet.

Pasul firesc, clădit ca o ispită,
Cu nostalgii şi-amnezice tăceri,
Ni-i astăzi drum de viaţă definită,
Într-un altfel, sfidând, prin rost, căderi.

luni, 8 ianuarie 2018

Uitați de îngeri

Trimis a fost, un înger,
să caute prin lume,
Motive pentru care,
spun oamenii, că-i greu,
Spun oamenii, că viaţa,
e pusă în cutume
Şi-n una din cutume
e pus şi Dumnezeu.

Aşa avea să afle,
în marea-i preumblare,
Că până şi iubirea
e un concept blazat,
Şi poate fi de probă,
ori pusă la-ncercare,
Ori bine motivată,
chiar scoasă la mezat.

Şi-a renunţat să spere
că undeva, departe,
În locuri însorite
ori, dimpotrivă reci,
Se poate să găsească
o lume mai aparte
Cu drumurile urii
rămase doar poteci.

A mai plecat un înger
să caute dreptatea
În miile de umbre
ce merg spre nicăieri
Şi dacă omenirea
îşi are libertatea
De a privi spre mâine
altfel decât spre ieri.

Şi dat i-a fost să afle,
spre marea-i întristare
Că vorbele sunt multe
dar goale şi-nzadar,
Pecetea sancţiunii
e-n voga cea mai mare,
Poveştile-s citite
din ce în ce mai rar.

Şi nimeni nu mai crede
de-acum în bunătate,
Pierdut e adevărul
în vremuri de demult,
Ideea de mândrie
a construit palate
Peste orgoliul care
ne-a devenit un cult.

Apoi, încă un înger,
trimis cu misiunea
De-a da speranţă vieţii
de-a face prevestiri,
A trebuit s-accepte,
tacit, diviziunea,
Cu multe înţelesuri,
a-ntregii omeniri.

I-a fost să întâlnească,
mereu însingurarea,
Şi marea aşteptare
a celor cu mers greu,
Strivită de speranţa
că fi-va întâmplarea
Ce-n linişte-i va duce,
în Cer, la Dumnezeu.

Oricât a vrut să spună
că legea omenească
Acum desparte oameni
şi-i duce în război,
Puţini au stat o clipă
altfelul să-l gândească,
Că vieţuim ca trupuri,
pe dinăuntru goi...

De-acum nu mai vin îngeri,
şi nimeni nu mai vine,
Ne-am spus că ştim de toate,
sau că putem să ştim,
Ne-am încrezut în minte
şi-n gândul ce susţine,
Că ne avem puterea
chiar Dumnezei să fim.

Însă rămânem singuri,
şi schimbători la faţă,
Schimbându-ne şi legea
schimbăm şi-al ei tipar,
Ne tot creăm modele,
voindu-le pe viaţă,
Dar punem, şi tot punem
clişee pe cântar.

Ne-a mai rămas doar şansa
de-a face cale-ntoarsă,
De-a regăsi firescul,
şi-a crede noi, în noi,
Că foaia albă-a cărţii
nu-nseamnă că e ştearsă
Când scrisul nu se vede
de-al faptelor gunoi.

duminică, 7 ianuarie 2018

Avânt de vis

Sunt mai aproape cu un pas de tine,
O mână-ntind și, iată, te ajung,
Visul pe cale e să se termine,
Mi-ar trebui un altul mult mai lung.

Aveam nevoie doar de simpla frază
Prin care să-mi dai voie să te fur,
Ca să-mi rămâi dovada ce fixează
Raze fugare-n umbra de contur.

Avântul era doar o ipoteză
Al unui timp trăit în viitor
Denominat, prin gânduri, ca sinteză
Cu rostul ei de patos roditor.

Iar tu erai frumoasă și suavă,
Un zbor, o adiere, un sărut,
Amestec de iubire şi otravă,
Dur adevăr, etern și absolut.

Simțirile-ncepeau să se adune,
Spre faptele lipsite de erori,
Erai motiv al lor, ca o minune,
Dar n-a fost timp... Veneau ai zilei zori...

Se crampona trezirea-mi de ideea
Că, printre vieţi, ce vin şi se succed,
Izvorul vieții este-n veci femeia,
Și nu greșesc că-n ea mereu mă-ncred.

Și m-am trezit, știind că ești departe,
Pe undeva pe unde n-am habar,
Pe sub un cer al viselor deșarte
În care viața-i simplu avatar.

Mă doare pasul care ne separă
Pierdute lumi îmi par a sta-ntre noi,
Iar visele vor mie să îmi ceară
Drum să îți fac și ție pas vioi.

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Convergenta prezență

Mă simți, îmi spui, că-ți sunt prezent în sânge,
În minte-ți sunt, prea clar, omni-prezent,
Și nici dorințe nu te pot înfrânge
Să crezi măcar o clipă că-s absent.

În iarna asta caldă, nefirească,
Simți tot mai mult că fug și rătăcesc,
Și bariere nu-s să mă oprească
Din căutarea ce mi-o tot grăbesc.

Mă definesc prin pura ipoteză,
Că morții nu îi sunt deloc pe plac,
Și-n argumente, chiar în paranteză,
Am spus că doar cu viața mă împac.

Metafora-i când dulce, când amară,
Dar căutând-o nu te-mpotrivești,
Îți este greu că timpul simți că zboară
Și clipa de-mplinire ți-o dorești.

Timpul real și-a cam pierdut cadența,
Absurdului și el e-nchinător,
Chiar dacă îl mai credem chintesența
Și lait-motiv, în fapt, doveditor.

De câte ori verifici, ai dovada,
Că faptele-s purtate în simțiri
Și chiar de-ar fi să vezi, arzând, zăpada
N-ai cum să arzi concretele trăiri.

De la geneză la apocalipsă,
Pulsul trăirii clar e convergent,
Așa că sunt cu tine chiar și-l lipsă,
Și nu mă poți găsi nicicând absent.

vineri, 5 ianuarie 2018

Lacrimi de iarnă

Pe geam mă uit... și felinarul plânge
Curg lacrimi de zăpadă pe alei,
Gerul e crunt, chiar și priviri înfrânge,
Și chiar ucide noi și vechi idei.

Luna, pasivă, albă, stă și-așteaptă
Semn că veni-va, primăvara, iar,
În iarna-acesta lungă și nedreaptă,
Ce ne impune trecerea-n zadar.

Privirea mi-am ascuns-o într-o carte
Într-o poveste de la polul sud,
Și-nvăț să cred că frigul e departe,
Gheața,trosnind, să uit s-o mai aud.

Drumu-i pustiu și nimeni nu-ndrăznește
Să caute, spre undeva, un gând,
Nici viscolul opriri nu-și îndrăznește,
Ca nu cumva s-ajungă vânt de rând.

Stelele-mi par că-n grabă vor să vină,
Înveșmântate-n straie de argint,
Spre casa mea scăldată de lumină,
De ger mânate pe-al căderii ghint.

Iarna e grea și miezul nopții plânge,
În clar consens cu-ntregul univers,
Lacrimi și mie-mi curg, și sunt de sânge,
Și-s prinse în ninsoarea unui vers.

joi, 4 ianuarie 2018

La hotar de orizont

Când mă trezesc din visu-mi clandestin,
Secundele se sting în afluire,
Un grav impas dorințele-mi devin
Un fel de imposibilă iubire.

Privesc, în juru-mi, nu îi aflu rost,
Trezirea-mi pare doar o amăgire,
Mă-ndemn să cred că-i vremea unui post
Sau doar o întâmplată rătăcire.

Îmi pare depărtarea un afront,
Bazată pe un gând de tăinuire,
Și fad hotar al unui orizont
Ce-l știu, de mii de ani, ca amintire.

Suspină perna după chipul tău,
Lumina luni-i boltă-arcuire,
Visul nu-mi e prieten, ci călău,
Iar eu un condamnat la otrăvire.

Timpul se scurge, pare-se, invers,
Având pretenții mari de preamărire
Primitivând întregul univers
Cu mult întunecata șubrezire.

Și-mi e trezirea, pas, mereu, mai greu,
Ziua se naşte parcă-n amurgire,
Când mă găsesc că vieții-s eu, doar eu,
Iar lângă mine,-n pat, o-nchipuire.

miercuri, 3 ianuarie 2018

Revanșa ca protest

Din noaptea ce-a trecut n-am nici un rest,
Nu ai pe ce să mai îmi pui dobândă,
Firesc va fi să spui că-ți știi flămândă
Dorința ce o ai... Și-ar fi onest...

Dintr-o țigară trag un ultim fum...
Prostii din care unii fac paradă,
Noaptea s-a scurs... Zorii de zi-s dovadă,
Nici tu nu știi ce-ai vrea să spui acum.

Accentu-i pus pe ceea ce-am trăit,
Nu pariez pe științele oculte,
Nu vreau să te îmbăt cu vorbe multe,
Ce va urma deja-i pecetluit.

Tu ai un drum, la rândul meu, un drum
Mă duce când aproape, când departe,
Vei spune uneori că ne desparte,
Dar n-ai să fugi... la fel ca și acum.

Mi te vei da, din nou, în zori de zi,
Grăbită mult de treaba ta lumească,
Spunându-mi că-i normală și firească,
Voind să cred că nu mă poți iubi.

Iar când va fi, prin ploaia ca un fum
Margini de drum să ne găsim oprire,
Împreunați, venind din rătăcire,
Mă vei avea, spunându-mi, "Vreau acum!".

Nu va mai fi motiv de nici un rest,
Vei spune însă tu că-mi ești datoare,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Promit revanșa ca și clar protest.

marți, 2 ianuarie 2018

Singur, sărac

Că, undeva în lume,
exiști, îmi e de-ajuns,
Deși nici o-ntrebare
nu-și are clar răspuns,
Deși îmi dau târcoale,
uimirile ce par că-s noi,
În tot ce simt, de-o viață,
e vorba de noi doi.

Veniți din alte sfere,
cu-n rost complementar,
Am învățat că timpul
e rău, dar necesar,
Prin trecerea-i dă vieții
ideea unui sens,
Și fiecărei clipe
firecul rol imens.

Cutiile Pandorei
în taină s-au deschis,
Furându-ne speranța
eternului prezis,
Și, până astăzi iată,
un gând îl tot repet,
Sub talpa mea pământul
se-nvârte prea încet...

Când nu te știu aproape,
de-a dreptul, sunt damnat,
Și victimă facilă
oricărui atentat,
Alerg către tărâmuri
ce-s greu de locuit,
Ca urma-mi să se piardă,
de fugă bănuit.

Fără de tine lumea
e paradis pierdut,
Cuvintele-s sărace,
plătind un greu tribut,
Ideii că prea singur
și fără rost mă cred
Și nu găsesc speranțe
în care să mă-ncred.

Incert e viitorul
și chiar limitativ,
Spre lungă nedormire
cu greu mai am motiv,
Scrutez, departe-n zare,
cu ochii veșnic triști
Apoi mă-mpac cu gândul
că undeva exiști...

luni, 1 ianuarie 2018

Denunț de mascaradă

De voi pleca nu-nseamnă că renunț,
Nici nu îmi iau motiv inconștiența,
Ci, pur și simplu, vreau să simt esența
Urmărilor cu sensuri de enunț.

Nu pot trăi sub lupă, nu încap
Într-o atât de minimă dovadă,
Fără forțări, spre infinituri scap,
Și tot denunț a vieții mascaradă.

Mereu vânat de-a vieții aventură
Mirării, timp de-a fi, nu i-am lăsat,
Dar mi-am avut seducerii măsură
Și de întoarceri m-am lăsat purtat.

Plecarea mea nu-nseamnă că lipsesc,
Din ziua ce va-ncepe-o eră nouă,
E doar un gând normal și omenesc,
În rătăcirea pașilor când plouă.

Când soarele se-aprinde nemilos,
Răcoarea umbrei fi-va o dovadă,
Că prin destin eu merg mereu pe jos,
Și nu pun nici un preț pe mascaradă.

Plecat voi fi cât nu va fi o veste
Cu iz de rost, de sens și clar motiv
Ce deturna-vor lacrimi și proteste,
Puse în seama visului captiv.

Când voi pleca puține am să spun,
Ca timp să am de lumea nesfârșită
Să simt de-mi e plecarea un surghiun
Sau mare aventură consimțită.

Tot amintindu-mi punctul culminant,
Urmarea lui având-o drept dovadă,
Voi înscena o prindere-n flagrant
Ca să demasc a morții mascaradă.

Gonit mereu de prea lipsita-mi teamă
Și, pas cu pas, de vise-nflăcărat,
Din Cer am să trimit o telegramă,
Să spun că mă întorc neapărat.