(Corolarele întâmplării)
De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.
Și chiar acel contur mereu se-ntinde,
Nemulțumit de riscul unui plan
Ce mare nu-i, însă mereu pretinde,
O mult prea multă trecere în van.
Îşi lasă timpul trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.
Iar întâmplarea mai mereu e clară,
Nu face uz de fals și nici abuz,
Fixând prin forma ei, particulară,
Ca mărginire, tot ce e confuz.
Condiții, care vin cu amănunte,
Alegerii, drept piedică, se pun,
Coroborând ideile mărunte
Ce luminării căii se opun.
Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu