Cînd stau, deseori la fereastră
Privesc furnicarul din stradă,
Privesc depărtarea măiastră
Şi-a umbrelor rece paradă.
Adesea frînturi de nălucă
Se vîntură-n lacrimi pribege
Un dor problematic m-apucă
Să blestem a timpului lege.
O frunză de plop mă mîngîie,
Cerîndu-mi să-mi pun o dorinţă,
Şi umbrele-n fum de tămîie
Mă-ntreabă de-a vieţii credinţă.
Cuvinte stau iar nerostite,
Şi-n toate se plîng ne-nţelese
Paşii mă duc în ispite
Ce plîng în voal la mirese.
Aici fiind de veghe speranţei
Văd lacrima vieţii în floare...
Şi pun întrebări cutezanţei
Ce-o simt, fără sens, trecătoare.
Stau singur cu-n strop de otravă
Miroase exilul a moarte,
Prin viaţă mă simt o epavă
Ce-i dusă, de valuri, departe.
Şi stau în fereastră la pîndă,
Respir cu un ropot de tuse,
Cu vocea-mi, deja tremurîndă,
Vorbesc despre vremuri apuse.