Vom deschide ochii către cer,
De-adevărul vieţii să n-ai frică,
El va fi al lacrimei reper.
Vei avea dezamăgiri cumplite,
N-ai să ai nimic de înţeles,
Tu-ţi vroiai doar visuri împlinite,
Rudele-ţi altceva au ales.
Vârf de munte noi puteam învinge,
Şi din piatră seacă făceam rost,
Ei vroiau în râpe a ne-mpinge
Să rostim mereu doar pe “am fost”.
Adunând înaltul şi-adâncimea,
Au lovit când ne credeam la mal,
Malului noi neştiind mărimea,
Ne-am lăsat purtaţi de câte-un val.
Tu, spre vest, şi eu, spre est, într-una
Căutat-am vieţii un liman...
Şi ne tot îndepărta minciuna,
Să trăim absurd şi inuman.
Şoaptele aveau o urmă ştearsă
Şi loveam cu orişice cuvânt,
Mai mereu ne înscenam o farsă
Transformând iubirea în mormânt.
Însă-ncet, miracolul risipei
L-am aflat, cu viaţa mea plătind,
Şi încerc a da putere clipei
Focul vieţii iarăşi reaprind.
Semnul vieţii vei purta-ncă-odată,
Iar eternităţii-ai să mă dai,
Rodul împlinirii de-altădată
Va-nflori din nou în luna mai.
Mereu, de la extremă la extremă,
Asta e viaţa… veşnic o dilemă.
Se simte-n toate o schimbare
Şi un însemn de rod bogat,
Pecetluind un ţărm de mare
Real, paradoxal, ciudat.
Şi fi-va iarăşi începutul
Acelui gând fără sfârşit,
Înnobilat de absolutul
Întregului redefinit.
Punând accent de zi senină,
Al nopţii prag se dă învins,
Redând speranţelor lumină
Şi cărţii noastre un cuprins.
Se simte-n toate o schimbare
Reală şi hotărâtoare.
Face-m-ai, să mă tot faci
O lumină cât mai clară,
Să mă cerţi şi dacă taci
Când se-ntunecă afară...
Face-m-ai, să mă tot ai
Cu-nceputul şi sfârşitul,
Să mă duci noaptea în rai,
Veşnic să-mi fii răsăritul...
Face-m-ai, să fiu mereu
Gândul ce-i mereu cu tine,
Să-ţi fiu pavăză la greu,
Să fiu umbra ta la bine.
Face-m-ai, să mă tot ştii
Gândul tău de dimineaţă,
Noaptea-n vis să îmi tot vii
Să mă readuci la viaţă.
Face-te-ai, orice va fi
Visul meu de-a izbândi...
O, Doamne, cât eşti de frumoasă,
Din care cer ai apărut?
Mă doare timpul, mă apasă,
Dar ştiu că nu-i nimic pierdut...
Şi-i vremea când, deopotrivă,
E-aşa de cald şi vin şi ploi,
Iar dacă totul e-mpotrivă
Noi învăţăm să fim iar noi...
Se poate însă ca prin ape,
Prin foc, prin nopţi fără hotar,
Să ne aducem mai aproape
Un gând strivit în calendar...
Şi simt că de nimic nu-mi pasă,
Şi simt că-s iar adolescent,
Şi eşti a timpului mireasă,
E vremea timpului prezent...
Iubito, iarăşi vine-o toamnă,
Cad frunze sângerii pe noi,
E vremea să fii iarăşi „doamnă”,
E vremea iar pentru noi doi.
Iubito, timpul ne apasă,
Încep deja să vină ploi,
E vremea să îmi fii mireasă,
E vremea iar pentru noi doi.
Iubito, iarăşi vine-o toamnă,
Iar noi dăm timpul înapoi,
Vei fi a vieţii mele doamnă,
E vremea iar pentru noi doi.
Iubito, cerul ne arată,
Că munţii iarăşi vor fi goi,
Că nu există niciodată,
E vremea iar pentru noi doi.
Iubito, iată, toamna vine,
Ne vrea ai timpului eroi,
Izbânda vieţii ne-aparţine,
E vremea iar pentru noi doi.
Şi nu putem da înapoi,
E vremea doar pentru noi doi.
Nopţile sunt parcă un blestem
Când privirea nu ţi-o pot găsi,
Parcă şi de umbra mea mă tem
Aşteptând mereu o nouă zi.
Stelele au forme fără sens
Şi-un ciudat halou înlăcrimat,
Chiar şi eu mă simt un hău imens
Răvăşit de un torent ciudat.
Zilele se trec întâmplător
Când nu pot nicicum să te zăresc,
Timpul, de-aş putea să îl omor,
L-aş schimba cu totul, să-l grăbesc.
Te iubesc cum nu credeam vreodată
Că se poate totuşi întâmpla,
Nu credeam, nicicând, să se mai poată
Viaţa mea, cu tine, confunda.
Soarele e mai mereu difuz
Şi răsare parcă-nspre apus,
Eu mă simt un adevăr confuz
Spus mereu doar pentru a fi spus.
Simt hotarul faptelor pe umeri,
Încontinuu noaptea-mi este zi,
Vreau, din nou, ca anii să mi-i numeri,
Viaţa s-o putem redefini.
Cred mereu că totul e posibil,
Clipele aduc mereu noroc,
Şi, când totul pare incredibil,
Orizontul lumii va lua foc.
Te iubesc mai mult ca niciodată,
Nu credeam că mi se va-ntâmpla,
Nu credeam, vreodată, să se poată
Viaţa mea, cu tine, confunda.
Trăncănesc şi eu când nu se cade,
Să se creadă că nu spun nimic,
Şi, cum simt că hoţi or să mă prade,
Gândul în mai toate îl implic.
Caut prin nisipuri mişcătoare
Să deschid o poartă ce s-a-nchis,
Şi găsesc că, tot privind la soare,
Noaptea nu mai dorm decât în vis.
Sunt haotic, parcă n-am răbdare
Să mai trec hotarele pe rând,
Dar descopăr, dintr-o întâmplare,
Că, mai nou, iubirile se vând.
Caut drumul spre o altă lume,
Să pot spune că m-am regăsit,
Dar m-aud strigat direct pe nume
Şi mă-ntorc de unde am pornit.
Tac acum şi ştiu că am o vină,
Sunt strivit de-al timpului hăţiş,
Ca să mă apropii de lumină,
Viaţa mea am dat-o ca bacşiş.
Mereu adun şi tot mereu împart,
Şi iar mă iau la luptă cu trecutul,
Şi firu-n patru iarăşi îl despart
Când caut să-nţeleg necunoscutul.
Mereu adun şi nu mai ştiu să scad,
Şi aflu iar că numai eu ştiu drumul,
Şi mă ridic oricum, şi iarăşi cad
Când focu-l caut chiar de nu văd fumul.
Mereu găsesc un adevăr ascuns
Şi iar privesc spre timpul viitor,
Şi-n întrebări mai pun şi un răspuns
Când clar îmi e că totu-i trecător.
Mereu împart şi mai învăţ s-adun,
Şi cifrele prin faţă îmi tot sar,
Şi câteodată nu mai ştiu ce spun
Când numele mi-l văd prin calendar.
Mereu împart şi-ncerc să înmulţesc,
Şi probă adunării încă fac,
Şi văd că nu mai ştiu ce socotesc
Când numai timpul vieţii îi e leac.
Mai e o zi. Atât a mai rămas
Până ce timpul va strivi trecutul
Şi-or să rămână vorbe fără glas,
Iar eu voi fi sfârşitul şi-nceputul.
Voi arde vise, mă voi arde eu
Şi foc va fi până în Carul Mare
Şi am să las aici ce-a fost al meu
Că-i drum prea greu spre marile hotare.
Nu se va şti cum mă mai pot găsi
Judecători iviţi la întâmplare,
Să pună ipotecă pe-a mea zi,
Apoi să fiu ucis la drumul mare.
Mai e o zi. Apoi tot eu voi fi
Acel ce totuşi a învins trecutul,
Şi nu există cale de-al opri
Să ducă mai departe începutul.
Nu e normal să retrăieşti şi tu
Acelaşi drum ce ştiu că m-a ucis,
Voi spune chiar şi vieţii mele Nu,
Dar n-am să las strivit încă un vis.
Am vrut să tac, însă era prea mult,
Simţeam că-mi ard privirile-n zadar,
Deşi-mi era uşor să te ascult,
Am hotărât să-ţi dau o viaţă-n dar.
Şi am să-nfrunt destinul, să il schimb,
Să fie numai soare-n jurul tău,
Să porţi în suflet al luminii nimb,
Iar eu să iau tot ce îţi face rău.
Un cinic şi sălbatic rug aprins,
Dar nu se înţelege că-n lumină
Ascuns îi răul care ne-a cuprins.
Schimbări majore, vor urma, în toate,
Şi nimeni nu mai ştie ce va fi,
Condiţia umană va fi, poate,
Hotar ce poate chiar redefini.
Urma-vor lupte fără de motive,
Veni-vor magi cu falduri de minciuni,
Iar omul, plin de gânduri posesive
Va crede că există iar minuni.
Un simplu Nu poate urni dezastre,
Ape şi foc şi tot ce nu-i ştiut,
Doar nopţile redevenind albastre
Pot duce timpul către început.
Recalibrări de gânduri renegate
Aduc speranţei gândul viitor,
N-avem nevoie să zidim palate,
Chiar regele în sine-i cerşetor.
Un drum de lacrimi va deschide calea
Spre timpul ce urmează a nu fi,
Şi semn va da că, totuşi, întâmplarea
Nu-i modul sigur de a izbândi.
Averi imense dacă se vor pierde
Va însemna că nu-i nimic pierdut,
Dar dacă iarba nu va mai fi verde,
Nici adevărul nu mai e crezut.
Apocalipsa chiar ne va cuprinde,
Când nimeni nu va crede că-i real,
Să fie bine doar de noi depinde,
De a iubi şi-a nu trăi banal.
