Luna, seara, din trecut răsare,
Nici apusu-i nu-i necunoscut,
Şi nimic nu mai e nou sub soare.
Orizontul alb pare pătat,
Umbrele au forme-ntipărite
Iar seninu-i prea însăilat
Între nori cu margini netivite.
Totu-n jur e parcă mărginit
De absurdul devenit esenţă,
Neobişnuitul nedorit
Se tot vrea consemn de existenţă.
Tot ce-a fost un evident consemn
E acum motiv de amintire
Ca o carte pusă vieţii semn
Întru nesfârşită pomenire.
Albul de acum deja-i impur,
Soarele spre răsărit apune,
Adevărul este dur şi mult prea dur,
În cuvinte greu se poate spune.
Lumii mele nu mai eşti prezent,
Te privesc şi nu îmi vine-a crede,
Scrisu-mi pare clar incoerent,
Nu mai văd nimic din ce se vede!
Şuşu îţi spuneam, şi-aşa te strig
Să-mi tot fii motiv de bucurie,
Să îmi vii în braţe când ţi-e frig
Şi să uit de-a lumii actorie.
Mâine va fi iar o zi, altfel de zi,
Mâine fi-vei undeva în stele
Şi, de-acolo, ştiu, mă vei zări,
Prins într-a tristeţilor zăbrele.