Paradox de creuzet

(Dat din dar)

Timpul ni-i dat, spun unii, să ucidă
Idei ce sunt doar simple amintiri,
Să credem că o biată crisalidă
E creuzetul unei mari iubiri.

Revanşa printr-o simplă întâmplare
E o nuanţă de concret vizat,
Şi cum nimic nu este nou sub soare,
Pare un gând şi nicidecum un dat.

Haotic pare mersul mai departe,
Ca şi ideea, simplă, de-a trăi,
De-a crede într-o viaţă fără moarte,
Când pentru toţi firesc e a muri.

Paradoxalu-i zis că e o grabă
A celor ce la multe se gândesc,
Vânzând manipularea la tarabă
Cu preţ de dumping, mult prea nefiresc.

Hoţia e tot timpul pomenită,
Exonerând pe cei lipsiţi de har,
Şi, mai tot timpul devenind ispită
De-a fura destinul, dat din dar.

Dar, şi aşa, ce-i dat se împlineşte,
Oricât ar fi, de oameni, contestat,
Iar când ajunge viaţa de sfârşeşte
Se vede c-a fost dar divin, curat.

Măsură de semnătură

Te-ai ivit din umbre ce-au trecut
Dinspre orizont spre miazănoapte,
Ca sa-ţi fie iarăşi cunoscut
Adevărul de-a trăi prin fapte.

Cerurile nu te-au mai ascuns
După gânduri ce le-aveai cutume
Şi-ţi spuneau că toate-s de ajuns
Ca firescul tău să te îndrume.

De la plus la minus infinit
Ţi-ai mânat ideile zgârcite
Puse-ntr-un tipar predefinit,
Cândva, -n timpuri ce le ştii trăite.

Ochii-mbujoraţi te-au dat de gol
Când te-aveam privirii-n întregime
Şi, spre sânii tăi, fără ocol
Mâna-mi n-a avut o mărginire.

N-am putut nici eu să mă ascund
Pântecul simţindu-ţi-l fierbinte
Ce-şi dorea, cu un consens profund,
Să merg grabnic, darnic, înainte.

Coapsele-ţi mi le-ai lăsat reper
Evidentei sete de trăire
Când va fi să simţi că urci la Cer
În extaz concret de nemurire.

Ţi-auzeam îndemnul clar, şoptit,
Să-ţi gust sânii dătători de semne,
Prelungind al clipei sens finit
Cu zvâcniri definitiv solemne.

Şi apoi luminii te-ai vrut rost
Goală să te văd, fără secrete
În schimbarea ta din tot ce-ai fost
Spre redefiniri fără regrete.

Mă ştiai în tine încrustat
Semn şi, totodată, semnătură,
Fără să mai crezi c-ar fi ciudat
Un alt pas cu simpla lui măsură.