Stelelor căutător

Te-am căutat, visînd, spre stele,
Prin nori şi-ndepărtate zări,
Adesea-n visurile mele,
Pe drumuri largi şi pe cărări.

Te-am căutat apoi pe mare,
Pe valul rece şi-nspumat,
Cînd tu fugeai, întru uitare,
Spre alt tărîm, însingurat.

Privirea mi-o arunc în ape
Şi plec şi eu pe urma ei,
Simţindu-mă mult mai aproape
De fapta justului temei.

Doar ploaia, -n noaptea veşniciei,
Cu cerul ei înfierbîntat,
Punînd accente nebuniei,
Consensul ni-l lăsa uitat.

Şi azi mă uit plîngînd spre stele,
În nopţi de mai, cu cer senin,
Ca-n lacrimi visele să spele
Vremuri apuse, cînd revin.

Te-aud cum plîngi rătăcitoare,
Cînd fierbe marea în furtuni,
Că-ţi este frig, că visul doare,
Că tot aştepţi semn prin minuni.

Mai caut prin tristeţi uitate,
Cînd văd cazînd o stea din cer,
Şi tăinuiesc un vis în toate,
Chiar dacă-n fuger ele pier.

Şi merg...

Merg iar pe drumul către vară
Cum am tot mers de-atîtea ori
Şi plînge gîndul către seară
Prin fapta primilor fiori.

Mai trec prin zilele uitate
Cu seara gîndului din vis
Şi-n toate ce-mi mai sînt curate
Mai am culori de compromis.

Îmi vine seara-nlăcrimată
Să-mi spună tot ce s-a-ntîmplat,
Eu cu privirea zbuciumată
Rămîn în viforul uscat.

Plouă cu stele-nfrigurate
Şi pasul îmi e iar stingher,
Am căutat în tot şi-n toate
Un chip senin strivit de cer.

Ştiam că visul se sfîrşise,
Trăiam ucis de „a uita”,
Dar tu, un curcubeu de vise,
Plecai cu toată viaţa ta.

Cîntul trist

(Dezrădăcinaţilor)

Plecat-aţi într-o altă parte
cu ura binelui în sînge,
Destinul îl semnaţi cu moarte
peste iubirea ce se frînge.

Prin umilinţe fără soarte
sînteţi robie şi-nrobiţii,
Şi ninge sacru ca pe-o roată,
plîngîndu-vă sărbătoriţii.

În umbra veşnicei iluzii
vă repeziţi spre-ngenunchere,
Vă-ntrezăriţi între aluzii
şi urlă moartea cu plăcere.

Rămîne-o umbră despicată
destinul ce-aţi purtat în vise,
Şi noua lume desfrînată
deschide drum de uşi închise.

Şi nici n-a mai rămas din toate
decît un nume ce vă tine,
Şi-n clipele îndurerate
La rădăcini aveţi ruine.

Mai crezi?

Mai crezi că mai exist ca nume
În vatra plină de candoare,
De tot mă-ntrebi cînd îţi voi spune
Ce boală am şi ce mă doare?

Mai crezi că unanim e totul,
Că plîng mereu atunci cînd rîd,
Şi voi aprinde iarăşi focul
Cu gîndul caraghios şi hîd?

Mai crezi că acordat-am bine
Vioara-n cîntul vieţii mele,
Şi de la mine pîn’ la tine
E tot atît ca pîn’ la stele?

Mai crezi că spus-am amăgire
Cu gîndul numai la trecut,
Şi mi-aş purta ca împlinire
Credinţa mea-n necunoscut?

Mai crezi? Eu nu mai cred nimica,
Pun pasul peste ape-n ape,
Şi am curaj cît încă frica
Îmi dă tîrcoale pe aproape.

Ce să mai cred? Nu am ce crede,
Am spus tot ce aveam de spus,
Şi am rămas să nu pot vede
Că mîine-i şoapta ce s-a dus!

Mai crezi, să cred în ce nu este,
Să cred în vifor, în furtună,
Să cred în basm şi în poveste,
Să cred în soare şi în lună!

Apoi, de crezi, mă şi ascultă,
Şi dacă poţi mă înţelege,
Cînd toată lumea mă insultă,
Eu cred a lacrimilor lege.

Cîntec nedrept

Deodată, dintr-o dată,

enigma-i amintire,

Şi-n mine se zdrobeşte

şi totuşi mă mai doare,

Doar gîndul niciodată

nu-mi este amintire,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– iubirea noastră moare.

Din fapta nopţii-n valuri,

sub orizont de mare,

A fost minciună sacră

născută din splendoare,

Acum e amintire

şi file-n calendare,

Iubito-ţi spun: “Adio”,

– chiar adevărul moare.

Se duc în spaima serii

săruturi clandestine,

Beţia adormirii

acum e o eroare,

Dar nu e numai visul,

eclipsa-i în destine,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Suflînd, mai greu, cu gîndul

şi fapta mea de sînge,

Mai port în împlinire

amarnica teroare,

Şi dacă-n faptul serii

scrum de trecut vom strînge,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Să strîngem laolaltă,

trecutul cu prezentul,

Şi vom privi fierbinte

lumina arzătoare,

Vom regreta tîrziul

urmînd să pun accentul:

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– chiar adevărul moare.

Şi orice dor de seara,

tîrziu înnourată,

Va fi doar o strivire

şi zvîcnet de eroare,

Noi nu vom mai aprinde

o torţă niciodată,

Iubito, doar: “Adio”,

– iubirea noastră moare.

Război în stele

Printr-un gând al răzvrătirii
Fac, în fapte, pe nebunul
Şi-n speranţa amintirii
Pun la socoteală tunul.
Din credinţa zbuciumată,
A rămas doar fum de viaţă,
Şi, la fel ca altădată
Mă mai prinde noaptea-n ceaţă.

Rîd cu-n soi de disperare,
Plîng cu preoţii în strană,
Şi cu un cuţit de sare
Rup condiţia umană.
Dar, precum mă ştie viaţa,
Cu-l meu nume ca prenume,
Pun pe fugă dimineaţa
Să pot fi sedus de glume.

Prin condiţia-mi de vifor
Măsluiesc război de stele,
Că, prin toate cîte fi-vor,
Am s-ajung şi eu la ele.
Mă mai ceartă pana-mi slugă
Să iau drumul spre trecuturi,
Dar opun cu glas de rugă
Clandestinul din rebuturi.

Şterg o lacrimă ştrengară
Cu o vorbă apăsată,
Tot dînd lacrimii de ceară
Rost de clipă luminată.
Mă trădează şoapta sorţii
Prin credinţa-mi muritoare,
Că nu sunt un sclav al morţii
Temător de-al zilei soare.

Continuare

În clipele arzînde

a nopţilor vacante,

Cu gîndul şi cu fapta

aproape de-a mea urmă,

O şoaptă şi o noapte

trecutul meu îl scurmă,

Lăsîndu-mi vagi iluzii,

ascunse şi secante.

Din fosta mea dorinţă,

de soare şi zăpadă,

Simt numai ceaţa toamnei

cu frunze de decor,

Înaltul care cade

din ultimul lui zbor,

În amintire tristă

a formei de paradă.

Şi fără sărbătoare,

o urmă de scînteie,

Îmi umple cu trecuturi

paharele de vin

Dar buzele-mi scrobite

îl simt a fi venin

Ce-n plânsuri îmi transformă

fărâma de idee.

Pe umeri îmi apasă

cu sîrg nimicia,

Cortina vîrstei noastre

pe frunte lasă semne,

Ca o eternă clipă

prin forme să se-nsemne

Pe un stindard ce-şi are

emblemă bucuria.

Numărătoare

Şi iarăşi încep... Număr anii...
Trecutul, mi-l număr pe frunte,
Preoţii îmi cîntă litanii,
Să pot să mai uit amănunte.

Fur clipe din clipa de viaţă,
Şi număr mă simt că sunt eu,
Şi chiar cînd conturu-i în ceaţă
Să uit mi se pare prea greu.

Din toate ce-au fost şi-or să fie,
Puţine-mi vor fi ca avere,
Ştiu însă că dată-mi e mie
Credinţa ca semn de putere.

Dar totuşi, eu număr nimicul
Ce-mi pune, pe frunte, însemn,
Mă apăr şi-mi sînt inamicul,
La luptă mereu mă îndemn.

Mă lupt cu privirea prea dură,
Mă lupt cu mai tot ce urmează,
Arsura-mi pansez cu căldură,
Cînd gerul trăirea-mi vînează.

Şi totuşi un gînd mă mai ştie,
Eu însă nici anii nu-mi ştiu,
Un fulger privirea-mi mîngîie
Cînd spun că deja-prea tîrziu.

And remember...

...lui Nichita Stănescu

And remember... cartea s-a sfîrşit,
Adevărul nu este viaţa...
Iar începe-o zi cu-n asfinţit,
Orizontul mărgineşte ceaţa...

Soarele nu poate-nvinge ceaţa...
Spartă-n ciobori este dimineaţa...

Spartă-n ciobori este dimineaţa...
Soarele nu poate-nvinge ceaţa...

Peste seară iar coboară ceaţa,
Ziua s-a-nceput cu-n asfinţit,
Amintire doar mai este viaţa...
And remember... cartea s-a sfîrşit.

Repetabila credinţă

Găsesc mereu enigme,

pe drumul disperării

Şi-n scîrţîtul porţii,

menirea dezbinării,

O noaptea fără margini

când ziua-i nourată

Şi liziera clipei

pe bolta înstelată.

O sacră desfrânare!

Desfrîul e culoarea

Şi cu nuanţă sfîntă

cînd nulă e valoarea,

Sînt marginea chemării

şi-mi mărginesc trăirea,

Dînd şanse amintirii

de-a-mi reproșa iubirea.

Mă plîng în somn că-i iarnă

şi viscolul mă poartă,

Prin ceruri de adâncuri,

dar eu tot cred în soartă,

Se zguduie pămîntul

cînd zbor ca o săgeată

Şi raspîndesc tumultul

cu vocea mea înceată.

Cerşesc cu mîna ruptă

şi vocea mea se strînge,

Şi răni îmi dau speranţa

că simt ce mă înfrînge,

Iar mîna mea vrea sînge

şi sîngele iubire

Ca să-nfăşor cu stele

a sceptrelor unire.

Prin adormirea serii

aştept, din cer, povaţa

Şi mă tot chem în taină

rănindu-mă cu viaţa,

Am nemurirea-n moarte

şi moartea-mi stă pe buze

Şi răzvrătirea nopţii

prin mine-şi cere scuze.

Am nopţile mai scurte

şi nopţi de nedormire,

Dar îmi păstrez speranţa

în clipa de trăire,

Şi fără gînd, o şoaptă,

o viaţă-mi răzvrăteşte

Într-un final tot fapta

e cea care-o-ntregeşte.

Iubire provizorie

Cînd norii iarăşi or să cearnă
Pe ale noastre frunţi, zăpadă,
Ne vom iubi ca-n prima iarnă
Cu pasul tainic de paradă.
Cînd, peste iarnă, peste lume
Trecutul fi-va rătăcire
Ne vom iubi pe-al nostru nume
Aşa cum tot ar fi-n iubire.

Sub fulgii mari, ca-ntr-un incendiu,
În noaptea plină de lumină
Istorii negre, în compendiu,
Vor răsări din nori şi tină.
Din vechi şi provizorii fapte,
Cu un motiv al lor, aparte,
O clipă din aceeaşi noapte
Va duce viaţa mai departe.

Habotnic, revanşard şi groaznic
Veni-va gând de răzbunare,
Tot insistent şi tot obraznic,
Mereu mai mare, tot mai mare!
Trece-vor nopţi, veni-vor zile
Cu cer tivit de nori în ploaie,
Contururi dînd unei idile
Deja sfârşită în războaie.

Vînat, pierdut şi iluzoriu
Prin raţiuni de judecată,
Destinul vieţii-i derizoriu
Şi pare doar un fel de plată.
Nu ştiu de-i rău, sau de e bine,
Te cheamă scîrţîitul porţii,
Căci de la mine pîn’ la tine
Un pod făcut-a jocul sorţii.

Mă tot îndeamnă roata morii
Să caut adevăr în vise,
În amintirea sărbătorii
Zdrobită-n gînduri compromise.
Tăcuţi, ca o-ntîmplare veche,
Rămasă-n foc şi în cenuşă,
Vom fi perechea nepereche
Mereu ascunşi de după uşă.

Semn de umbră

Trec prin dreptul remuşcării
Cu o lacrimă de sînge
Căutând visul chemării
Printr-un gând ce mă frînge.

Cînd se scaldă ziua-n noapte
De pe drumuri mă găsesc
Şi-mi smulg gîndul tinereţii
Ca să-mi am drum pămîntesc.

Noapte-aprinde-n ziuă neguri
Şi pe ceruri apun stele,
Mă desprind dintre întreguri
Ca să trec şi eu cu ele.

Mă trezesc apus de vreme
Reclădind un mal surpat,
Încă n-am de ce mă teme
Cât iubesc nu am păcat.

Sub lumina rece-a sorţii
Umbrele stau să apună,
Dar sunt semn de stâlp al porţii
Când mi-e sufletu-n furtună.

Inscripţie pe deget

Stingându-se şi ultima picătură
de cretă albă,
degetele, lăcrimând,
au început să dea glas semnelor
şi s-au cufundat
în rugăciunea
fostelor bucăţi de cretă,
pline de praf
şi suferind de scârţâitul tablelor.

Poet

Dintre stelele din noapte
Multe stau gata să-ngheţe...
Ca şi fructele necoapte,
Vor trăi doar bătrîneţe.
Cîte-o stea neîmpăcată
Cu o soartă de atom,
Poarta vieţii o tot cată
Şi se întrupează-n om.

Coborînd din nemurire
Cu al viselor mister,
Ştie, ca din amintire
Cum se vede totu-n Cer.
Prin cuvîntul dă semn şi veste
Că destule rele sînt,
Şi că nu-i doar o poveste
Viaţa, darul cel mai sfînt.

Crezul său e o-nzidire
În normalul omenesc,
Punînd preţ pe împlinire
Şi pe sensul ei firesc.
Sclav mereu vremelniciei
Rînduite prin cuvînt,
Dă motive bucuriei
De-a se vrea ţel de avînt.

Şi dă sensuri divergente,
Unei simple întrebări,
Ca-n ecou, grave accente,
Să învie vechi chemări.
Din lumină face noapte
Şi din noapte face soare,
Iar din unda tristei şoapte,
Rost de vieţi nemuritoare.