Ultimul discurs al lui Manole

Manole, acolo sus
S-a-nchinat precum Iisus,
Cînd cei nouă meşteri mari,
Încercării temerari,
Din lemn aripi şi-au făcut,
N-au zburat, doar au căzut
Și-au rămas în veşnicii
Un altar de temelii.

Într-un ultim, lung, cuvînt
A cuprins un legămînt:

-Ana, iartă-mă... acum,
plec şi eu pe-acelaşi drum...

Am trecut de ce-a fost rău,
Zid făcut-am trupul tău,
Mi-a rămas doar să privesc
Cum ceilalţi se prăbuşesc.

Ana,-n locu-acesta sfînt,
Eu sînt de pe-acum pămînt,
Am zidit atît de greu,
Te-am jertfit şi mor şi eu.
Am sfîrşit, şi eu sfîrşesc,
Alţii vin şi pribegesc,
Dar şi ultimul cuvînt
E-un blestem către pămînt.

Unde astăzi am să cad
Apa să-şi croiască vad,
Să se facă un izvor
La nimic folositor,
Rău la gust, mereu murdar,
Apă cursă în zadar,
Izvorînd din trupul meu,
Că n-am nici un Dumnezeu.

Copilu-l aud plângînd,
Lacrima lui îmi e gînd...

Ana, nu mă mai privi...
Tu, ca zid, vei tot trăi...

Poate sînt un om nedemn,
că îmi pun aripi de lemn,
Şi la ultimul hotar
mă dau eu luminii-n dar...
Deci adio, şi-i firesc
Şi mai mult să te iubesc.

Omenește, sperând

Încă se simte pulsul firii
Când pun accentul pe cuvînt
Şi mă închin, plîngînd, iubirii
Să-şi intre-n drepturi pe pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Când gîndu-i plin de remuşcări,
În noaptea apăsării mute,
Mi-e dor, mereu, de depărtări.

Sub trista timpurilor haină,
Sînt un timid cu viaţa mea,
Dar gînd nebun m-apuca-n taină
De-a fi mai mult, un altceva.
Şi dacă tot îmi jur, în umblet,
Nici Dumnezeu nu mă opreşte
Să dau speranței rost în suflet,
Că a spera e omeneşte.

Astfel

Astfel, nu ştiu nici întrebarea,
De-ar fi prin vorbe să-ţi răspund,
Prin gînd uitat mi-e răzbunarea
Ca nori de viaţă să ascund.
Şi cum nu-mi ştiu deplin puterea,
Doar fapte-n vorbe mai sădesc,
Dar cum mă paşte iar durerea,
Ţi-aş spune... nu-mi mai amintesc.

Din cîte vreau ca amintire,
Blestemul meu mă va robi
Şi, ca supremă fericire
Mă-ndeamnă spre a şi iubi.
Apoi prin gînd de întîmplare
Mai număr iar din doi în doi,
M-apucă dor şi disperare
De vremuri vechi şi vremuri noi.

Ascuns prin ne’nţelese timpuri
Cînd toate sînt hotar strivit,
Ca un castel între nisipuri
Voi fi tot eu, şi n-am minţit.
Din toate cîte-au fost să fie
Şi cîte să mai fie-au fost,
Mi-adun şi-a mea copilărie
Deşi nu are nici un rost.

Şi prin poveşti nenumărate
La toate cîte-au fost, mă-nchin,
Şi plin de visuri spulberate
La vechiul meu motiv revin.
Şi-apoi îmi înfăşor cu sete
Alăturarea ce n-o am,
Cu gînd în gesturi prea încete
Mai cred norocul meu infam.

Doar printre gînduri exilate
Cu viaţa-mi răzbătînd prin vremi,
Pe căi de munte, neumblate,
Alături sînt, să nu te temi.
Cînd toţi încep să mă vorbească
În suflet de-ai să îmi citeşti,
Te roagă noaptea mea firească
Să uiţi ce nici nu-ţi aminteşti.

Culege taina ce se-aşterne
Pe tot ce murmură nătîng,
Şi-apoi în şoaptele-mi eterne
Ascultă-mi inima. Şi plîng.
Aşa, acum, ştii şi tu bine
Că-n tot ce eşti, e gîndul meu,
Nimicul vechi mă mai reţine
Să te iubesc, astfel, mereu.

Noi fără noi

Într-o lume fără nume,
Peste noi, fără de noi,
Se înalţă-o altă lume
Fără griji, fără nevoi.
Dacă unul minus unu
Veşnic vor rămîne doi,
Încă mai cîntăm cu tunul
Sărbătorile din noi.

Clipele, mai repezite,
Se retrag fără voinţă,
Piscurile-nzăpezite
Zac de-aceeaşi suferinţă.
În teroare şi iubire
Peste-o lume trepidantă,
Pacea lumii-n amintire
E credinţa enervantă.

Univers peste nefiinţă,
Mi-e credinţa umbră veche,
Umbră veche sub credinţă,
În desfrîu fără pereche.
Lumea peste pulsul firii
Mai pulsează adormirea,
Din analele iubirii
Culegînd neîmplinirea.

Noaptea am făcut-o cioburi,
Ca ulciorul dus la apă,
Şi prin timp de pus-am poduri,
Sapă groapa, frate, sapă.
Sapă-n apă pîn’ la sînge
Să asculţi pustie şoapta,
Noaptea lîngă noi se strînge
Şi ne fericeşte fapta.

Eternitatea ca măsură

Pe drumul vechi mergînd, nu-mi pasă,
De cît mai am de aşteptat…
M-am tot visat c-aş fi acasă
Şi-n vise te-am îndepărtat.
Mă văd o umbră abătută
Din calea rostului lumesc
Sărbătorind o zi pierdută
Mult prea uşor, prea nefiresc.

Ca şi răspuns la întrebarea,
Ce-şi vrea şi înţeles şi rost,
Mi-ai fost, şi îmi erai chemarea
Spre alb de ierni care au fost.
Ca şarpele strîngîndu-şi prada,
Strîng vîntul ce îmi bate-n geam,
Prin neguri albă-i doar zăpada,
Şi cel ce cîndva eu eram.

Nebunul ce-ţi spunea minune
Şi clipa vieţii-ţi dăruia
E gata,azi, să se împreune
Cu tot ce nu îi trebuia.
Muşcînd din măr, ca păcătoşii
Cînd prin real se mărginesc,
Gîndeam la fel ca mincinoşii,
Ca tu să vezi că te iubesc.

Ai spus prăpăd şi-ai spus iubire,
Şi-ai tot privit înspre trecut,
Cu-n dor nebun, fără menire,
Ţi-ai vrut ceea ce n-ai avut.
Sub piatra vechilor morminte
Tu n-ai văzut că-i viaţa mea...
N-ai înţeles, printre cuvinte,
Ceea ce, altfel, îţi spunea.

Prin toate ea ţi-a spus, spre ştiinţă,
Că-n toate viaţă-s oglindiri,
Şi că trăindu-te-n credinţă,
Avea-vei parte de-mpliniri.
Nemaiavînd nici rădăcina
Ce aripi zborului dădea,
Priveai pălind, în zori, lumina
Şi negura te cuprindea.

Ai pus blestem pe vorba rece
Ce printre zbateri se-ntrupa,
Şi-ai vrut izvoarele să-i sece
Când adevăruri îţi spunea.
Şi pus-ai mînă de la mînă
Să încropeşti un lait-motiv
Care abia acum se-ngînă
Cu un trecut obscen pasiv.

Ai spus Păcat! şi vorba plîns-a
O viaţă ce-ţi aveai în gînd
Şi te doreai mereu într-însa
Nehotărîri tărăgănînd.
Degeaba-mi povesteai într-una
Dorindu-ţi altfel să gîndesc,
Pluteşti în neguri ca minciuna...
Şi, totuşi, tot te mai iubesc.

Eternă-acum, din nicăieri,
E ziua care a fost ieri,
Etern e mîine prin poimîine
Şi rost al grîului din pîine.

Cîntec pentru tine

Ca să-mi uit căderea într-un niciodată,
Îngenunchi în faţa măreţiei tale,
Lupt cu învăţata-mi, grea, prejudecată
Ce mă tot aruncă în idei banale.

Prind în mîna-mi rece inima ta caldă,
Chiar cu ceva teamă te privesc în faţă,
În privirea-ţi blîndă lacrima se scaldă,
Şi îmi e trezirea, zi de zi, la viaţă.

Te sărut pe tîmplă, te sărut pe frunte,
Te sărut pe buze, ochii ţi-i sărut,
Tu îmi eşti detaliu, fără amănunte,
Şi-mi eşti viitorul timpului trecut.

Îmi pun jar pe suflet să-mi robesc mîndria,
Uşurîndu-mi drumul pînă sus, la stele,
N-am nimic în mine, tu îmi eşti tăria
Doar cu-a ta putere morţii-i pun zăbrele.

De-mi pleca-voi capul, nu-l plec sub secure,
Doar sub pasu-ţi moale, să nu calce-n tină,
Chiar şi sub povara viselor obscure,
În neguri de vreme, tu-mi eşti zi senină.

Te sărut pe tîmplă, te sărut pe frunte,
Te sărut pe buze, ochii ţi-i sărut,
Fără tine lumea n-are amănunte,
Ar trăi prezentul ca un lung trecut.

Cîntec cu tine

Te sărut pe frunte, te sărut pe tîmplă,
Cînd în ochi ai lacrimi, ochii ți-i sărut,
Mult prea grea e viața, multe se întîmplă,
Tu le porți povara, nu-ți par de temut.

Prind în mîna rece inima-ți fierbinte
Și în așteptare stau și te privesc,
Dintr-un gînd de taină îmi aleg cuvinte
Ca să-ți spun, pe față, că te și doresc.

Ca un fel de plată, mai mereu tardivă,
Mă-ndoiesc de vrerea visului hoinar,
Dar mi-e îndoiala grabnic regresivă,
Că te știu simțirii singur corolar.

Îmi pun jar pe suflet și mă bat cu stele,
Între două gînduri tu-mi ești fapt real,
Chiar de-aș sta lanțuri, sau între zăbrele,
Îmi ești laitmotivul existențial.

De-mi pleca-voi capul, nu-l plec sub secure
Doar sub pasu-ţi moale, să pășești ușor,
Că atît cît poate lumea să îndure,
Adevărul vieții e nimicitor.

Te sărut pe tîmplă, te sărut pe frunte
Te sărut pe buze, ochii ţi-i sărut
Te ridic spre ceruri iar eu plec în munte
Ca s-aduc pe toate mai la început.

Scrisoare (III)

Mă îndemni cu şoapte dezbinate
Şi-mi clădesc palat de bucurie
Ca prin zile mult, prea mult, uitate
Să-mi refac uitata mea mândrie.
Îmi săruţi o şoapta-nlăcrimată
Plînsă într-un rest de amintire
Ca să-mi sugerezi, ca mod de plată,
Un îndemn spre ură şi iubire.

Caut înţelesuri răzbunării
Pînă în absurdul cel sălbatic
Ca să dau motive înserării
Să-mi arate focul în jăratic.
Vara dacă-ar fi însîngerată,
Mi-aş simţi speranţa cabotină
Morţii m-aş mai da, măcar o dată,
Să prefacă bezna în lumină.

Mă îndemni cu lacăte şi druguri
Să despart iubirile cu ură
Şi s-aprind făcliile pe ruguri
Ca să văd cât sufletul îndură.
Îţi răspund credul dar provizoriu
Că-mpreun o vară cu o toamnă,
Dar eu ştiu că-i totul derizoriu,
Timpul nu-i motivul ce mă-ndeamnă.

Cu regrete îmi răpun voinţa,
Dus de gînd în prag de disperare,
Acceptînd că numai suferinţă
Mă mai scapă de destrăbălare.
Am un alibi de foc, fierbinte,
Că mi-ai fost motiv de răvăşire,
Şi-mi spuneai că mergem înainte
Dar ştiai că-i vorbă de-amăgire.

De n-am...

De n-am în fapte tot ce-nseamnă
În chintesenţă bucuria,
Degeaba gîndul mă îndeamnă
Să nărui lanţul şi robia.

Simt pragul ce-mi sugrumă şoapta
Lovind din plin cu-n bici al morţii,
Voind fără de sensuri fapta
Ce joacă doar pe cartea sorţii.

De n-am prin mine ce mă doare
Mai rău voi fi bolnav de toate
Degeaba voi privi la soare
Şi voi da iama-n nopţi uitate.

Mi-s leacurile ca o boală
Şi noaptea doar un pas spre moarte,
Mi-e plină-i mintea, şi mi-e goală
Când firu-n şapte îl desparte.

De nu mă-mbată şoapta serii,
Un gînd postum mă va cuprinde
Ca, prins în chingile plăcerii,
Să vreau absurdul a-l pretinde.

Încă mai am ceva degeaba...
Fapte de noapte ca-mplinire,
Dar drumul mi-e cuprins de graba
De a trăi întru iubire...

Plânset de ecou

Să plîngi iar, desiş frumos
Astăzi eşti şi n-ai folos,
Gheaţa-i spartă doar de frig
Şi ca un nebun îţi strig:

Viaţa-i viaţă cum vrea ea,

N-are cum fi altcumva,

Totu-i vechi, nimic nu-i nou,

Chiar şi-un gînd are ecou...

Să plîngi iar pădure-n gînd
Că vei fi la joagăr rînd,
În lumina din lumini
Poţi să vezi şi mărăcini.

Nu în pace ci-n război

Mor cei bravi şi-ajung eroi,

Pe Pământ luptele-s vechi

Între şoapte neperechi.

Să plîngi iar copac stingher,
Cît ai fost plin de mister
Aiscos adevăr din sorţi
Şi-ai reînviat din morţi.

La-nceput multe-s doar vis,

Fără iz de compromis,

Cînd absurdul e firesc,

Vieţile se războiesc.

Însă plîng la fel şi eu
Şi voi fi un plîns mereu,
Cît mai pot să mă mai îngîn
Înrobit să-mi fiu stăpîn.

Viaţa ca viaţă se vrea,

Nu doar gând în mintea mea,

Gîndul, cînd n-are ecou,

Se vrea umbră de cavou...

Stelelor căutător

Te-am căutat, visînd, spre stele,
Prin nori şi-ndepărtate zări,
Adesea-n visurile mele,
Pe drumuri largi şi pe cărări.

Te-am căutat apoi pe mare,
Pe valul rece şi-nspumat,
Cînd tu fugeai, întru uitare,
Spre alt tărîm, însingurat.

Privirea mi-o arunc în ape
Şi plec şi eu pe urma ei,
Simţindu-mă mult mai aproape
De fapta justului temei.

Doar ploaia, -n noaptea veşniciei,
Cu cerul ei înfierbîntat,
Punînd accente nebuniei,
Consensul ni-l lăsa uitat.

Şi azi mă uit plîngînd spre stele,
În nopţi de mai, cu cer senin,
Ca-n lacrimi visele să spele
Vremuri apuse, cînd revin.

Te-aud cum plîngi rătăcitoare,
Cînd fierbe marea în furtuni,
Că-ţi este frig, că visul doare,
Că tot aştepţi semn prin minuni.

Mai caut prin tristeţi uitate,
Cînd văd cazînd o stea din cer,
Şi tăinuiesc un vis în toate,
Chiar dacă-n fuger ele pier.

Şi merg...

Merg iar pe drumul către vară
Cum am tot mers de-atîtea ori
Şi plînge gîndul către seară
Prin fapta primilor fiori.

Mai trec prin zilele uitate
Cu seara gîndului din vis
Şi-n toate ce-mi mai sînt curate
Mai am culori de compromis.

Îmi vine seara-nlăcrimată
Să-mi spună tot ce s-a-ntîmplat,
Eu cu privirea zbuciumată
Rămîn în viforul uscat.

Plouă cu stele-nfrigurate
Şi pasul îmi e iar stingher,
Am căutat în tot şi-n toate
Un chip senin strivit de cer.

Ştiam că visul se sfîrşise,
Trăiam ucis de „a uita”,
Dar tu, un curcubeu de vise,
Plecai cu toată viaţa ta.

Cîntul trist

(Dezrădăcinaţilor)

Plecat-aţi într-o altă parte
cu ura binelui în sînge,
Destinul îl semnaţi cu moarte
peste iubirea ce se frînge.

Prin umilinţe fără soarte
sînteţi robie şi-nrobiţii,
Şi ninge sacru ca pe-o roată,
plîngîndu-vă sărbătoriţii.

În umbra veşnicei iluzii
vă repeziţi spre-ngenunchere,
Vă-ntrezăriţi între aluzii
şi urlă moartea cu plăcere.

Rămîne-o umbră despicată
destinul ce-aţi purtat în vise,
Şi noua lume desfrînată
deschide drum de uşi închise.

Şi nici n-a mai rămas din toate
decît un nume ce vă tine,
Şi-n clipele îndurerate
La rădăcini aveţi ruine.

Mai crezi?

Mai crezi că mai exist ca nume
În vatra plină de candoare,
De tot mă-ntrebi cînd îţi voi spune
Ce boală am şi ce mă doare?

Mai crezi că unanim e totul,
Că plîng mereu atunci cînd rîd,
Şi voi aprinde iarăşi focul
Cu gîndul caraghios şi hîd?

Mai crezi că acordat-am bine
Vioara-n cîntul vieţii mele,
Şi de la mine pîn’ la tine
E tot atît ca pîn’ la stele?

Mai crezi că spus-am amăgire
Cu gîndul numai la trecut,
Şi mi-aş purta ca împlinire
Credinţa mea-n necunoscut?

Mai crezi? Eu nu mai cred nimica,
Pun pasul peste ape-n ape,
Şi am curaj cît încă frica
Îmi dă tîrcoale pe aproape.

Ce să mai cred? Nu am ce crede,
Am spus tot ce aveam de spus,
Şi am rămas să nu pot vede
Că mîine-i şoapta ce s-a dus!

Mai crezi, să cred în ce nu este,
Să cred în vifor, în furtună,
Să cred în basm şi în poveste,
Să cred în soare şi în lună!

Apoi, de crezi, mă şi ascultă,
Şi dacă poţi mă înţelege,
Cînd toată lumea mă insultă,
Eu cred a lacrimilor lege.