joi, 4 octombrie 1984

Răspuns întîrziat

Azi îţi dau răspuns, cu-ntîrziere,
Pot să îl repet de mii de ori:
Eu sînt doar hotarnica părere
Ce ucide dimineţi în zori.

Pe sfîrşit de vis şi calendare
Eu rămîn un gînd fulgerător,
Am pierdut cu-aceeaşi disperare
Ce mă face azi nemuritor.

Mi-ai fost cândva şoaptă-nlăcrimată
Ca o filă de trecut absent,
Astăzi ştiu că eşti chiar tu sfărmată
În desfrîu minţit şi indecent.

Poartă-te pe visul nemuririi
Cu credinţă de înalt şi vis,
Retrăieşte-n sensul amintirii
Ca un trist, teribil, compromis.

Adu-mi jertfa stelelor căzute
Peste nerostitul legămînt,
Spune nopţii mele să-mprumute
Aripe din fulger şi cuvînt.

Dăruieşte-n amintirea noastră
Vorba ta-necată de regret,
Ca o şoaptă prinsă la fereastră
Şi strivită de un pas încet.

Te aştept să uit, a cîta oară,
Scopul de a fi prin altceva,
Primăvara plînge-n primăvară
Şi sînt eu, tot eu, altcineva.

Dăruieşte-te, suspin prădalnic
Către nopţi îngemănate-n nori,
Că-mi tot bat la poarta mea năvalnic
Amintiri de dimineţi şi zori.

Lasă-mi azi această mîngîiere
Să-ţi răspund, să tac şi să-ţi vorbesc,
Ce îţi pasă de a mea durere?
Ce îţi pasă că te mai iubesc?

Vorba ta e compromisul jalnic
Şi prefer să ard în felul meu,
Doar în munte bradul este falnic,
Doar prin mine eu voi fi mereu.

A fi ori....

M-aş răstigni pe-ntreaga amintire
De lumea ar vorbi ce n-ar vorbi
Şi aş rosti povestea în neştire
Sfîrşind mereu: A fi sau a nu fi.

Dar un destin slujit de anemie
Întoarce fila veche făr-a şti
Şi ultima mea şoaptă-n bucurie
Sfîrşeste iar: A fi sau a nu fi.

sâmbătă, 15 septembrie 1984

Vis frumos

Un vis frumos s-a spulberat
Şi începea o nouă toamnă,
Abia-i plecat şi ai uitat
Că miezul nopţii ne condamnă.
În gîndul tău e faptul firii
Şi împlinire şi complot,
Tu, lacrimă a amintirii,
Întoarce-te cu vis cu tot.

Distanţele nu sînt distanţe
Şi nu mai ştiu la ce mă-nchin,
Am adunat cîndva speranţe,
Azi doar speranţe mai susţin.
Cum eu sînt drumul spre prăpăd,
Eşti oaza mea din nălucire,
Trecutul nu-i şi nu te văd,
Dar ai fost viaţă şi iubire.

Mi-e dor de şoapta de mister
Strivit de şoapta ta fierbinte,
Cînd amintiri în lacrimi pier
Şi gîndul meu în şoapte minte.
Petală-a nopţii spulberate,
Eşti setea mea fără hotar,
Dă-mi înrobiri nemăsurate,
Dar vreau să gust al tău nectar.

Un vis frumos s-a spulberat
Şi noaptea s-a lăsat tăcut,
Era senin şi s-a-nnorat
Şi clipa noastră a trecut.
E noapte, nu ştiu ce să fac,
Destinul trece-aşa aproape,
Vorbesc cuvintele ce tac,
Plutind pe-nstrăinări de ape.

Gînduri către cititori

Cum să fie slugă pana
doar nimicului meschin,
cît în sînge arde rana
aburind paharul plin?

De citiţi aveţi cuvîntul,
vorba-i liberă prin sine...
De cînd lumea şi pămîntul
adevărul e-n ruine!

S-a vorbit, s-a spus într-una,
Chiar de ce nici nu se ştie.
Dar eu tot iubesc furtuna
Ce îmi spune: Scrie! Scrie!...

miercuri, 12 septembrie 1984

Balada controlorului uitat

Ca-ntr-un timp din trecut,
noaptea asta-mi petrec,
Într-o gară din munţi
luminată de-un bec,
Nu îmi vine s-adorm,
gîndul fuge, în zbor
Pe peronul pustiu,
umbre triste-mi dau zor...

Nu se știe nimic,
n-am de unde să știu,
Dacă pentru un tren
n-am venit prea tîrziu.
Întunericu-i greu,
ca desprins dintr-un vis,
Contrasens ideal
căii dinspre abis.

Sub un vechi felinar
de-ntuneric pătat,
Văd o umbră mișcînd,
dînd din mîini agitat.
Și o văd căutînd,
înainte-napoi,
Poate ea înţelege
de ce sîntem doar noi...

Mai departe plecînd,
mai aproape venind,
Îmi e clarul real,
și simt timpul murind.
Deslușesc într-un fel
rostul iscoditor,
Al acelui ce-a fost
într-un timp controlor.

Mă întreabă ce-aștept,
îi răspund că visez,
Însă îl și întreb
dacă nu deranjez...
Discutăm prin tăceri
despre banalităţi
Despre trenuri trecînd
înspre eternităţi.

Dar mai trece un timp
și-l întreb, răspicat...
La ce oră e trenul...
și îl văd încurcat...
Însă-mi dă un răspuns
cu excese de zel
Care-mi este-ndestul
ca să știu ce-i cu el.

Intr-un mod nefiresc,
poate chiar enervant,
Am dat vorbei un sens
nuanţat elegant:
Naşule știu și eu
cum a fost la-nceput,
Însă cred, de mult timp,
trenul n-a mai trecut!

Și-am rămas amîndoi
cu privirile-n nori
Așteptînd să vedem
cum apar primii zori.
M-a văzut că nu plec,
el cu mine a stat...
Dar, firesc, mai tîrziu
amîndoi am plecat...

Naşule, hai la drum!
Trenu nu-i, te-a uitat!
Hai cu mine, acum!
Asta-i tot!...
Şi-am plecat!

sâmbătă, 25 august 1984

La ceasul diminetii

La ceasul dimineţii,
cînd stelele-s pe cer,
Cînd toată lumea doarme
şi liniştea-i deplină,
Ne pregătim cu toţii,
şi cu un pas stingher
Plecăm încet spre munte,
spre raza de lumină.

Cu rucsacul în spate
şi dor de drumeţie,
Urcăm spre norii tainici,
cu pasul apăsat,
Şi zarea-ndepărtată
e neagră şi pustie,
Doar dorul de-nălţime
e veşnic ne’ntinat.

Cînd seara iar se lasă
şi-i linişte deplină,
Noi zăbovim o clipă
în jurul focului,
Privind un dans sălbatic
de flăcări şi lumină
În tabăra de corturi,
sub poala muntelui.

Cînd soarele răsare
şi-ncepe-o nouă zi,
Spre crestele cărunte
porni-vom împreună,
Vom fi mereu prieteni,
nedespărţiţi vom fi,
Cînd este greu şi-n viaţă,
şi-n munte, şi-n furtună.

La cumpănă de drumuri,
cînd soarta ne desparte,
Cînd inutil se pare
a fi un ţel sublim,
Vom încerca prin viaţă
să mergem mai departe,
Cu muntele în suflet
în pace să trăim.

marți, 14 august 1984

Plouă iar în Făgăraș

Plouă iar, în Munţii Făgăraş,
Din înalturi pline de zăpadă
Şi-şi clădeşte visul trist sălaş
Nelăsînd mai multe să se vadă.

Prevestind izbăvitoarea punte,
Cînd spre alte vremuri se îndeamnă,
Se avîntă umbrelele cărunte
Într-un cer al timpului de toamnă.

Plouă iar, mărunt, în Făgăraş
Dintr-o geană arsă de lumină
Soarele strivit într-un ogaş
Seamănă, cumva, cu luna plină.

Pravila din şoaptă-i luminoasă,
Însă ziua-i grea şi-ntunecată,
În orînduirea oneroasă,
Risipită, lacrima-i uitată.

Plouă iar, încet, în Făgăraş
Ca-n orgia viselor pierdute
Adunînd colindul unor paşi,
Peste începuturi osîndite.

Crestele au nori de zi senină
De un alb al ochilor de gheaţă,
Cuprinzând în nimburi de lumină
Oameni plini de dragostea de viaţă.

Oameni plini de viaţă,

oameni plini de zbor
Oameni printre oameni,
oameni ce nu mor.
Oameni plini vise,
oameni plini de zbor,
Oameni printre oameni,
oameni ce nu mor.

joi, 9 august 1984

Ultima clipă

Cu ochii noştri plini de patimi
Ne revedem cînd tu revii,
Dar, gîndul cum nu ţi-l mai ştii,
Rămîi în şoaptă şi în lacrimi.

S-a dus ce-a fost cîndva, odată,
Ce lumea-ntreagă a-nţeles,
Dar noi abisul am ales
Şi-n el ne-am pus credinţa toată.

Şi tot ce-a fost ne aparţine,
Nu vom putea da înapoi,
E totul trist între noi doi
Şi doar nimicul ne susţine.

Eu mai păstrez în amintire
Acele zile, ca un tot,
Chiar dacă, să-nţeleg nu pot
Ce poate crezi c-a fost iubire.

Dar totul e o grea minciună
Ce am numit-o, noi, mister,
Şi am urcat-o către cer
Pe un halou de semilună.

A fost ce-a fost de ne-am iubit,
Dar gîndul rău se înfiripă,
Cu fapta lui a şi sosit
Şi a trecut ultima clipă.

luni, 6 august 1984

Ultimul discurs

Bate vînt de jar
Stelele ce-apar.
Ne-apucăm acum
S-adunăm din drum
Vechiul sentiment.
Dar ce-a fost, a fost,
Nu mai are rost,
Eu mă dau înfrînt,
Nu mă mai avînt.
Astăzi sînt absent.

Am sosit grăbit,
Jocul s-a sfîrşit,
Totul e-n zadar,
Visul e coşmar,
Tainic răsfăţat.
Ne-acuzăm cu zel
În chip şi în fel,
Dar acum trăind,
Vorba nesfîrşind,
Şoapta a-ngheţat.

Înscenăm furtuni,
Evocăm minciuni
Şi sfîrşim plîngînd,
Flacăra arzînd
Se preface-n fum.
Porţi în umbra ta
Fapta ta şi-a mea.
Timpul a trecut,
Nu ne-am cunoscut,
Azi n-avem nici drum.

Ce n-am înţeles
Are un alt sens,
Şi-o să fim cuminţi,
Să ne dăm înfrînţi
Măsluind nevoi.
Nu mai am cuvînt
Să-ţi fiu legămînt,
Doar un gînd e bun,
Adio îţi spun,
Pentru amîndoi.

Şi nicicînd un gînd
Să nu-l pui la rînd,
Mergem tot la greu
Cu pasul mereu
Vînturînd nisip.
Tu te vrei să fii
Vis în armonii,
Dar ce a trecut
E prea cunoscut,
Ni-l citim pe chip.

De păstrezi ceva,
Nu mă întreba,
Chiar mă pot mîndri
Tot ce-a fost va fi
Şi cred în prăpăd.
Du-te-n lumea ta,
Nu te frămînta,
Nu visa iubiri
Cînd în amintiri
Numai nopţi se văd.

Eu, ce mai gîndesc?
Ori te mai iubesc?
Umbre mă înving,
Sufletu-mi încing
Şi toate-mi spun: Nu!
Oriunde m-aş duce,
Umbra ta mi-e cruce.
Te blestem suspect,
Cu-acelaşi respect...
La adio, tu!

Ce a fost, a fost,
A fost şi-a trecut,
Nu mai are rost
Nici ce-am cunoscut.
Ce am fost cîndva
Nu vom fi nicicînd,
De-a rămas ceva,
Povestim în gînd.

duminică, 5 august 1984

E drumul greu

inscripţie pe cartea lui Lucian Blaga
E drumul greu
Şi apa dă năvală,
Sînt singur, numai eu
Şi focu-i doar o pală,
E drumul greu
Prin norii de furtună
Şi numai eu, mereu,
Sub umbrele de lună.

E drumul greu
Şi noaptea mă-mpresoară
Eu jur pe Dumnezeu,
Stau apele să moară.
E drumul greu,
Iubita mea, priveşte
Acum, sînt numai eu,
Trecutul putrezeşte.

marți, 3 iulie 1984

Scrisoarea unui copil pierdut

Mamă, un copil pierdut de tine,
Pe care nu-l mai ştii, şi nu te ştie,
Plânge, c-a lui mamă nu mai vine
Şi îşi duce viaţa în robie.
Nu mai poate nici să îşi mai ducă
Trupul său şi grija ce o are,
Ochii lui în lacrimi se usucă,
E bolnav şi n-are alinare.

Printre câte-n gândul lui se-arată,
Tu eşti un miraj plin de accente
Şi te-nchipuieşte, şi te cată
Cu priviri în rătăciri absente.
Poate ziua lui e numărată,
Prea târziu să-l duci pe drumul veşnic,
Nu-i mai poţi fi mamă-adevărată,
Dacă lumânarea-i pui în sfeşnic!

Mamă, tu ce-i eşti ca o icoană,
Uită-te în jurul tău, să ştii:
Prea târziu să-i fii cu o coroană,
Ori ca la mormântul lui să vii!
Un copil te-aşteaptă-ntr-a lui lume,
Poţi să vii să-l vezi, nu cu ruşine,
El te ştie numai după nume,
Dar te vrea... Şi mama-i nu mai vine!

Un copil ce soarta sa o ştie,
Din atâta tristă zbuciumare,
A-nvăţat că noaptea-i timpurie
Când şi luna tot în zori răsare.
Lacrima cazândă-i şterge rândul
Dar privirea-i tot spre drum veghează,
Pe hârtia-aceasta-nscris e gândul
De copil uitat... Şi se semează...

duminică, 1 iulie 1984

Tipar de formă

În gloria ce, parcă, mă mai poartă,
E-o veşnică, nedreaptă, zbuciumare
Şi ca un gînd nedesluşit de soartă
N-am nici dureri, cum n-am nici alinare.
Şi astfel neştiind nici azi ce fi-va
Adun aici cu toată palma stinsă
Pentru atunci cînd gîndul birui-va
A nopţilor credinţă neînvinsă.

Dacă încerc s-adun, fără urmare
Pot să împart mereu necugetarea,
Cerut de-mi e, răspund la întîmplare
Ca să rămână-ntreagă întrebarea.
Şi tot la fel, astfel ca mai-nainte
Scăderea va vorbi şi pentru mine
Dar nici acum nu am măcar cuvinte
Să mai descriu un drum bătut de tine.

Însă-ţi apleacă fruntea ta senină
Pe pieptul meu rănit, pe drum, de gînduri
Şi vei afla, doar astfel, o lumină
Din orbitoarea beznă-a unor rînduri.
Am colindat un timp cu vorba frîntă,
Din toate am cules strivite vise,
Acum, doar tu mi-ai mai rămas, înfrîntă
De rîul unei lacrimi compromise.

Priveşte şi înalţă-ţi ochii-n soare
În nopţile ce nu mai poartă stele
Ai să citeşti, prin gînd, ce mă mai doare
Fiind mereu, mai singur, printre ele.
Sub fumul întinat de noi contururi
Nici pasul nu mai e ce e să fie,
Acum, în veci şi veşniciei pururi,
Am fapte, nu o umbră de mîndrie.

duminică, 3 iunie 1984

Ultimul discurs al lui Manole

Manole, acolo sus
S-a-nchinat precum Iisus,
Cînd cei nouă meşteri mari,
Încercării temerari,
Din lemn aripi şi-au făcut,
N-au zburat, doar au căzut
Și-au rămas în veşnicii
Un altar de temelii.

Într-un ultim, lung, cuvînt
A cuprins un legămînt:

-Ana, iartă-mă... acum,
plec şi eu pe-acelaşi drum...

Am trecut de ce-a fost rău,
Zid făcut-am trupul tău,
Mi-a rămas doar să privesc
Cum ceilalţi se prăbuşesc.

Ana,-n locu-acesta sfînt,
Eu sînt de pe-acum pămînt,
Am zidit atît de greu,
Te-am jertfit şi mor şi eu.
Am sfîrşit, şi eu sfîrşesc,
Alţii vin şi pribegesc,
Dar şi ultimul cuvînt
E-un blestem către pămînt.

Unde astăzi am să cad
Apa să-şi croiască vad,
Să se facă un izvor
La nimic folositor,
Rău la gust, mereu murdar,
Apă cursă în zadar,
Izvorînd din trupul meu,
Că n-am nici un Dumnezeu.

Copilu-l aud plângînd,
Lacrima lui îmi e gînd...

Ana, nu mă mai privi...
Tu, ca zid, vei tot trăi...

Poate sînt un om nedemn,
că îmi pun aripi de lemn,
Şi la ultimul hotar
mă dau eu luminii-n dar...
Deci adio, şi-i firesc
Şi mai mult să te iubesc.

joi, 24 mai 1984

Omenește, sperând

Încă se simte pulsul firii
Când pun accentul pe cuvînt
Şi mă închin, plîngînd, iubirii
Să-şi intre-n drepturi pe pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Când gîndu-i plin de remuşcări,
În noaptea apăsării mute,
Mi-e dor, mereu, de depărtări.

Sub trista timpurilor haină,
Sînt un timid cu viaţa mea,
Dar gînd nebun m-apuca-n taină
De-a fi mai mult, un altceva.
Şi dacă tot îmi jur, în umblet,
Nici Dumnezeu nu mă opreşte
Să dau speranței rost în suflet,
Că a spera e omeneşte.