Romanţă din iarnă

Cînd suflă vîntul greu de iarnă
Cu iz de ger şi adormiri,
Vin peste noi, să se aştearnă,
Şi taine vechi, şi amintiri.
Vin toate, toate, dintr-odată
În toiul serilor tîrzii,
Lăsînd viforniţa uitată
În seama străzilor pustii.

Şi biciuiește vîntul iernii
Priviri din ochii rătăciţi
Spre timpul tristelor vecernii
Şi gîndul paşilor minţiţi.
Aştearne iarna albe garduri
Pe ceea ce se vrea real,
Ştergînd culoarea unor farduri
Ce-s doar contururi de fundal.

Cînd suflă vînturi viscolite
Şi lemnele trosnesc în foc,
Stelele-aleargă izgonite,
Prinzîndu-se-ntr-al iernii joc.
Şi iarna-şi trece ziua-n noapte,
Și mai departe noaptea-n zi,
Dîndu-ne timp de alte fapte,
Şi-un alt motiv de-a ne iubi.

Proces

Ferice mă-nconjoară-o rază
Prin scop, prin ţel şi prin destin
Şi veşnic lumii stau de pază
Şi lumii veşnic mă închin.

Declar proces deschis terorii
Şi pun dreptatea avocat,
Dar, mincinoşi, judecătorii
Mă pun la zid predestinat.

Cu zgomot propriu, iluzoriu,
Luceşte un afet de tun
Şi-n prăbuşiri, inchizitoriu,
Nici vorbe nu mai am să spun.

În vechi instanţe prăbuşite
Se judecă proces meschin
Dar toate plîng neauzite
Pe norii negri care vin.

Ultima oră

În seara ultimă din vis
Ţi-am spus ce n-am avut curaj,
Şi gîndul nostru a închis
O poartă-a vechiului miraj.

Iar timpul parcă-a vămuit
Urmarea visurilor noastre...
Visasem noi c-am împlinit
Tăria zărilor albastre?

Aveam clădit din temelii
Castelul nostru de temei,
Ce ne-apăra de vijelii
Şi de blestemul dinspre zei.

Apoi, al vieţii surogat
S-a arătat cu tot ce ştie,
Pîn’ ce-am greşit cu-adevărat
Şi ne-a strivit în temelie.

Ne îndreptăm spre necuprins
Cu ochii vineţii de lacrimi
Şi gîndul care s-a incins
E plin de şoapte şi de patimi...

Să mă aştepţi într-un An Nou
Cu veşti frumoase din trecut,
Veni-voi, poate, eu cadou
Să-ţi spun de ce-s necunoscut.

Trecutul să-l uităm prin gînd,
Cele ce-n fapte-au fost induse,
Iubindu-ne, să dăm iertând
O palmă morţii presupuse.

Acum cînd mai avem puţin
Din tot ce cîndva am avut,
Putem reface, clandestin,
Ultima oră-ntr-un minut.

Prag etern

Din pragul Dunării albastre,
Chemaţi de doruri de-nălţare,
Am căutat spre zări sihastre,
Spre ceruri fără de hotare.
Sub cerul nopţilor din vise
Plutind pe taina unui val,
Pornim spre creste necuprinse,
Un mal suntem urniţi spre mal.

Prin picăturile zăpezii,
Cu primul pas al dimineţii,
Am răvăşit ceasul amiezii,
Şi diafana rouă-a ceţii.
În gînd, apusului de soare,
I-am spus un crez şi-un legămînt
Şi-ntreaga, veche depărtare,
Ne-a nins pe creştete avînt.

Urmaşi ai vijeliei sfinte
Stindard al timpurilor terne,
Ne leagă tainic legăminte
De dăinuirile eterne.
Din pragul malurilor noastre,
Pe creste-adesea poposim
Şi valul Dunării albastre
În roi de stele îl privim.

Romanţă din război

Am prin mine un întreg prădalnic
Şi mă zugrăvesc palate vechi,
Visul meu şi gîndul meu hotarnic
N-are vorbe, plînge în perechi.

Învăţînd din mers rostul prostiei,
Viaţa mea e chiar şi ea război,
Am uitat aici glasul mîndriei
Şi-am să trec cu tancul peste noi.

Nu mai am nici ură, nici voinţă,
Sunt sătul să mor un anonim,
Dar, nemaiavînd nici o credinţă,
Mi-a rămas războiul ce-l trăim.

Îmi zvîcneşte viaţa-n al meu sînge,
Mîngîi nori de praf ce îi dezbin,
Îmi e dor în braţe a te strînge,
Puşca-mi plînge însă a destin.

Iar prin gînd uman şi provizoriu
Eu voi dezerta de pe pămînt,
Voi pleca tăcut şi derizoriu
Să mă-nalţ la gradul cel mai sfînt.

E alarmă. Lacrimi îmi bat gîndul,
Îmi iau arma, trebuie să plec,
Gîndul meu îl las acum plîngîndu-l
Şi spre moarte plec şi mă petrec.

Fapt al nopţii

Fapta vieţii te ridică,
Lumea e acum prea mică,
Cerbii zbor spre depărtare,
Tu nu poţi avea hotare.

Şi închină cupa plină
Să îţi jur şi eu lumină,
Paşii mei vin iar spre tine,
Noaptea-i tot ce-mi aparţine.

Noaptea asta-i limpezită
Şi-are numai o ursită.
Şi în taină iarăşi sapă
Pentru apă, groapă-n apă,

Să înveţi să faci risipă
Pentru tot ce faci în pripă,

Să rămâi ca un altar
Rugăciunii de hoinar.

Răspuns întîrziat

Azi îţi dau răspuns, cu-ntîrziere,
Pot să îl repet de mii de ori:
Eu sînt doar hotarnica părere
Ce ucide dimineţi în zori.

Pe sfîrşit de vis şi calendare
Eu rămîn un gînd fulgerător,
Am pierdut cu-aceeaşi disperare
Ce mă face azi nemuritor.

Mi-ai fost cândva şoaptă-nlăcrimată
Ca o filă de trecut absent,
Astăzi ştiu că eşti chiar tu sfărmată
În desfrîu minţit şi indecent.

Poartă-te pe visul nemuririi
Cu credinţă de înalt şi vis,
Retrăieşte-n sensul amintirii
Ca un trist, teribil, compromis.

Adu-mi jertfa stelelor căzute
Peste nerostitul legămînt,
Spune nopţii mele să-mprumute
Aripe din fulger şi cuvînt.

Dăruieşte-n amintirea noastră
Vorba ta-necată de regret,
Ca o şoaptă prinsă la fereastră
Şi strivită de un pas încet.

Te aştept să uit, a cîta oară,
Scopul de a fi prin altceva,
Primăvara plînge-n primăvară
Şi sînt eu, tot eu, altcineva.

Dăruieşte-te, suspin prădalnic
Către nopţi îngemănate-n nori,
Că-mi tot bat la poarta mea năvalnic
Amintiri de dimineţi şi zori.

Lasă-mi azi această mîngîiere
Să-ţi răspund, să tac şi să-ţi vorbesc,
Ce îţi pasă de a mea durere?
Ce îţi pasă că te mai iubesc?

Vorba ta e compromisul jalnic
Şi prefer să ard în felul meu,
Doar în munte bradul este falnic,
Doar prin mine eu voi fi mereu.

A fi ori....

M-aş răstigni pe-ntreaga amintire
De lumea ar vorbi ce n-ar vorbi
Şi aş rosti povestea în neştire
Sfîrşind mereu: A fi sau a nu fi.

Dar un destin slujit de anemie
Întoarce fila veche făr-a şti
Şi ultima mea şoaptă-n bucurie
Sfîrşeste iar: A fi sau a nu fi.

Vis frumos

Un vis frumos s-a spulberat
Şi începea o nouă toamnă,
Abia-i plecat şi ai uitat
Că miezul nopţii ne condamnă.
În gîndul tău e faptul firii
Şi împlinire şi complot,
Tu, lacrimă a amintirii,
Întoarce-te cu vis cu tot.

Distanţele nu sînt distanţe
Şi nu mai ştiu la ce mă-nchin,
Am adunat cîndva speranţe,
Azi doar speranţe mai susţin.
Cum eu sînt drumul spre prăpăd,
Eşti oaza mea din nălucire,
Trecutul nu-i şi nu te văd,
Dar ai fost viaţă şi iubire.

Mi-e dor de şoapta de mister
Strivit de şoapta ta fierbinte,
Cînd amintiri în lacrimi pier
Şi gîndul meu în şoapte minte.
Petală-a nopţii spulberate,
Eşti setea mea fără hotar,
Dă-mi înrobiri nemăsurate,
Dar vreau să gust al tău nectar.

Un vis frumos s-a spulberat
Şi noaptea s-a lăsat tăcut,
Era senin şi s-a-nnorat
Şi clipa noastră a trecut.
E noapte, nu ştiu ce să fac,
Destinul trece-aşa aproape,
Vorbesc cuvintele ce tac,
Plutind pe-nstrăinări de ape.

Gînduri către cititori

Cum să fie slugă pana
doar nimicului meschin,
cît în sînge arde rana
aburind paharul plin?

De citiţi aveţi cuvîntul,
vorba-i liberă prin sine...
De cînd lumea şi pămîntul
adevărul e-n ruine!

S-a vorbit, s-a spus într-una,
Chiar de ce nici nu se ştie.
Dar eu tot iubesc furtuna
Ce îmi spune: Scrie! Scrie!...

Balada controlorului uitat

Ca-ntr-un timp din trecut,

noaptea asta-mi petrec,

Într-o gară din munţi

luminată de-un bec,

Nu îmi vine s-adorm,

gîndul fuge, în zbor

Pe peronul pustiu,

umbre triste-mi dau zor...

Nu se știe nimic,

n-am de unde să știu,

Dacă pentru un tren

n-am venit prea tîrziu.

Întunericu-i greu,

ca desprins dintr-un vis,

Contrasens ideal

căii dinspre abis.

Sub un vechi felinar

de-ntuneric pătat,

Văd o umbră mișcînd,

dînd din mîini agitat.

Și o văd căutînd,

înainte-napoi,

Poate ea înţelege

de ce sîntem doar noi...

Mai departe plecînd,

mai aproape venind,

Îmi e clarul real,

și simt timpul murind.

Deslușesc într-un fel

rostul iscoditor,

Al acelui ce-a fost

într-un timp controlor.

Mă întreabă ce-aștept,

îi răspund că visez,

Însă îl și întreb

dacă nu deranjez...

Discutăm prin tăceri

despre banalităţi

Despre trenuri trecînd

înspre eternităţi.

Dar mai trece un timp

și-l întreb, răspicat...

La ce oră e trenul...

și îl văd încurcat...

Însă-mi dă un răspuns

cu excese de zel

Care-mi este-ndestul

ca să știu ce-i cu el.

Intr-un mod nefiresc,

poate chiar enervant,

Am dat vorbei un sens

nuanţat elegant:

Naşule știu și eu

cum a fost la-nceput,

Însă cred, de mult timp,

trenul n-a mai trecut!

Și-am rămas amîndoi

cu privirile-n nori

Așteptînd să vedem

cum apar primii zori.

M-a văzut că nu plec,

el cu mine a stat...

Dar, firesc, mai tîrziu

amîndoi am plecat...

Naşule, hai la drum!

Trenu nu-i, te-a uitat!

Hai cu mine, acum!

Asta-i tot!...

Şi-am plecat!

La ceasul diminetii

La ceasul dimineţii,

cînd stelele-s pe cer,

Cînd toată lumea doarme

şi liniştea-i deplină,

Ne pregătim cu toţii,

şi cu un pas stingher

Plecăm încet spre munte,

spre raza de lumină.

Cu rucsacul în spate

şi dor de drumeţie,

Urcăm spre norii tainici,

cu pasul apăsat,

Şi zarea-ndepărtată

e neagră şi pustie,

Doar dorul de-nălţime

e veşnic ne’ntinat.

Cînd seara iar se lasă

şi-i linişte deplină,

Noi zăbovim o clipă

în jurul focului,

Privind un dans sălbatic

de flăcări şi lumină

În tabăra de corturi,

sub poala muntelui.

Cînd soarele răsare

şi-ncepe-o nouă zi,

Spre crestele cărunte

porni-vom împreună,

Vom fi mereu prieteni,

nedespărţiţi vom fi,

Cînd este greu şi-n viaţă,

şi-n munte, şi-n furtună.

La cumpănă de drumuri,

cînd soarta ne desparte,

Cînd inutil se pare

a fi un ţel sublim,

Vom încerca prin viaţă

să mergem mai departe,

Cu muntele în suflet

în pace să trăim.

Plouă iar în Făgăraș

Plouă iar, în Munţii Făgăraş,
Din înalturi pline de zăpadă
Şi-şi clădeşte visul trist sălaş
Nelăsînd mai multe să se vadă.

Prevestind izbăvitoarea punte,
Cînd spre alte vremuri se îndeamnă,
Se avîntă umbrelele cărunte
Într-un cer al timpului de toamnă.

Plouă iar, mărunt, în Făgăraş
Dintr-o geană arsă de lumină
Soarele strivit într-un ogaş
Seamănă, cumva, cu luna plină.

Pravila din şoaptă-i luminoasă,
Însă ziua-i grea şi-ntunecată,
În orînduirea oneroasă,
Risipită, lacrima-i uitată.

Plouă iar, încet, în Făgăraş
Ca-n orgia viselor pierdute
Adunînd colindul unor paşi,
Peste începuturi osîndite.

Crestele au nori de zi senină
De un alb al ochilor de gheaţă,
Cuprinzând în nimburi de lumină
Oameni plini de dragostea de viaţă.

Oameni plini de viaţă,

oameni plini de zbor

Oameni printre oameni,

oameni ce nu mor.

Oameni plini vise,

oameni plini de zbor,

Oameni printre oameni,

oameni ce nu mor.

Ultima clipă

Cu ochii noştri plini de patimi
Ne revedem cînd tu revii,
Dar, gîndul cum nu ţi-l mai ştii,
Rămîi în şoaptă şi în lacrimi.

S-a dus ce-a fost cîndva, odată,
Ce lumea-ntreagă a-nţeles,
Dar noi abisul am ales
Şi-n el ne-am pus credinţa toată.

Şi tot ce-a fost ne aparţine,
Nu vom putea da înapoi,
E totul trist între noi doi
Şi doar nimicul ne susţine.

Eu mai păstrez în amintire
Acele zile, ca un tot,
Chiar dacă, să-nţeleg nu pot
Ce poate crezi c-a fost iubire.

Dar totul e o grea minciună
Ce am numit-o, noi, mister,
Şi am urcat-o către cer
Pe un halou de semilună.

A fost ce-a fost de ne-am iubit,
Dar gîndul rău se înfiripă,
Cu fapta lui a şi sosit
Şi a trecut ultima clipă.