Colţ de pîine

Mi-am îmbrăţişat destinul
Îmi e dor de absolut,
Şi-mi ascund în ochi suspinul,
Hohotind necunoscut.
Mă aşteaptă ne-nfricată
Steaua zilelor de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Din destin, poveşti şi faptă
Îmi deschid un paşnic drum,
Dar iubirea stă şi-aşteaptă
Focul urmelor de scrum.
Cînd mai plec, e-nsîngerată
Chiar de viaţa mea de cîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Din izbînda lui Ulise,
Mi-adun umerii sfărmaţi,
Ascult şoapta din culise
Şi mă rog la ani uitaţi.
Eu sînt eu şi, niciodată,
N-am să jur pe-o zi de mîine,
Dar mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Arunc Biblia la spate
Şi Coranul pun pe jos,
Am un dor de libertate
Într-un cînt evlavios.
Şi în ziua-ntunecată
Ochi şi viaţă ca de cîine,
Mai jura-vor încă-odată
Pe un colţ de pîine.

Cînd iubirile mă cheamă
Îmi e dor şi nu mi-e dor,
Şi-mi dau viaţa fără teamă
Şi-aş muri să nu mai mor.
Şi-aş pieri plutind odată
Către faptele de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Întunericul precar

Îmbracă-te în negru

frumoasa mea fecioară,

Şi gîndul îţi împlîntă

în viaţa-mi înnegrită,

Dar lasă totuşi vara

să fie încă vară,

Şi te închină nopţii

de e neîmplinită.

Dacă e negru totul

şi toate stau să cadă,

Îţi aminteşte, tainic,

tăcerea mea de seară,

Şi iarna strălucindă,

cu falduri de zăpadă,

Şi soarele fierbinte

şi dalba primăvară.

Trăieşte neagra clipă

ce-ncîntă amintirea,

În toamna aburindă

de sînge şi motive,

Închide-ţi ochii mîndri

şi-aşteaptă-mi osîndirea,

Şi-ascunde-mă în taină

în motivări tardive.

Priveşte fluturi roşii

răpuşi de ceaţa deasă,

Şi înţelege chinul

ce încă năpădeşte,

Şi neagra asuprire

ce încă mă apasă,

Trecutul, tot mai negru,

ce aspru se sfîrşeşte.

Îmbracă-te în negru,

priveşte răstignirea

Şi taina dăruieşte-o

lumii născută moartă,

Păstrează cît mai vie,

neştearsă amintirea

Şi povesteşte lumii

ce ştii din a mea soartă.

Cînd fi-voi stins şi rece,

străin fiind de lume,

Întoarce-te în viaţă

şi-mplîntă-ţi o credinţă,

Dar aminteşte-ţi tainic

de-a existat un nume

Ce a aprins, obraznic,

un foc dintr-o voinţă.

Deschide-ţi ochii mîndri,

priveşte-o lume seacă,

În jurul tău priveşte,

minciuni şi nedreptate,

Dar totul aşa lasă,

lasă cuţitu-n teacă,

Doar alţii ca şi ca mine

ce-am căutat să cate.

Întoarce-te plăpîndă

în gerul de afară

De iarna o să lase

un ger ce nu mai trece,

Şi-mbracă-te în roşu,

frumoasa mea fecioară,

Tiranii au o viaţă,

dar eu voi avea zece

O simplă întîmplare

m-alungă şi mă cheamă,

Eu am crezut în trăsnet

şi-n noapte-nseninată,

Poruncile măreţe

mă lasă fără teamă,

Spre mai măriţii lumii

eu nu mă-nchin vreodată.

Dar norii mari din ceruri

n-au trăsnet şi n-au ape,

Iar slava se înalţă

din neguri şi blesteme,

Astfel a mea izbîndă

de moarte e aproape,

Să vii de vezi mormîntul

atît cît mai e vreme.

Şi vino către stele,

să îmi tot fii Luceafăr,

Şi ţine-mi iar în mînă

destinul şi voinţa!

Fără închinăciune

şi fără să mă apăr,

Am aşteptat cu lacrimi

şi-ndurerat sentinţa.

Dar doliul meu nu-i negru,

în ultimă instanţă,

În veci să se rostească,

a nu ştiu cîta oară,

Să îmi alini durerea

vei fi a mea speranţă,

Şi-mbracă-te în roşu,

frumoasa mea fecioară!<

Anti-Teze

N-am decît o iarnă-n mine
Şi o vară mă abţine.
Şi nu port decît un cîntec
Şi-un destin pentru descîntec.

N-am decît o amintire,
Fire sînt şi sînt nefire,
Şi-mi descînt în alinare
Fapta ce-n suspin mă doare.

Ţin cu mine prin unghere
Trista nopţii mîngîiere,
Şi-i închid cu lanţuri drumul,
Adunînd din toate scrumul.

Iarna urlă ca o fiară
Cînd iubire vrea să pară,
Şi-mi clădesc o viaţă veche
Ca un pas fără pereche.

Am şi totuşi n-am, se pare,
O durere ce mă doare,
Într-un gînd ce-mi e speranţă
Peste-a lumii cutezanţă.

Aş pleca, dar nu m-aş duce
Spre destinul din răscruce,
Şi-mi descînt cu scrum de sare
Tot ce şi-n privire doare.

N-am, dar am, de n-am cu toate,
Cîte-mi dau şi-mi cer dreptate,
Am şi dau, căci n-am în sine,
Decît gîndul ce mă ţine.

Şi-aş rămîne şi-aş pleca,
Eu, cu toată viaţa mea.
N-am decît ceea ce am
Dintr-un timp ce-l privegheam.

Cîntec trist

Motto:

Şi nu uita că viaţa lasă urme

Şi nu uita că din senin cad ploi...

Ne despărţim sub cer senin,
În vara fără soare,
Şi fără vorbe mă închin
La şoapta ce ne doare.

Ne sărutăm cu ochii duşi,
În noi e doar trecutul,
Plecăm înlăcrimaţi, supuşi,
Cu tot necunoscutul.

Şi cîte flori pe lume sunt,
Ne ştiu şi ne condamnă,
Eu spre gutui mă tot avînt,
În ultima mea toamnă.

Să-mi spună ce s-a întîmplat,
Cînd şoapta se-mpreună...
Din tot ce-a fost adevărat,
Ce dăinuie-n minciună?

Să ascultăm povestea lui,
O spune-atît de bine,
Noi să nu spunem nimănui
Decît ce se cuvine.

Ţi-am spus de mult că vom avea
O vară fără soare,
Şi ai ajuns la vorba mea,
Că vremea-i schimbătoare.

Ţi-am spus să pregăteşti de-atunci
O ultimă o rostire,
Dar n-ai putere şi te-ncurci
Şi mă numeşti iubire.

Adio frunzei de gutui,
Pieri-va pînă-n toamnă,
Dacă tu crezi ceea ce spui,
Trecutul ne condamnă.

Plecăm pe drumul despărţit,
Ticsiţi printre regrete,
Cînd toate par de negăsit
Şi pier să se repete.

Tu nu ştii?

Tu nu ştii
că marea deasupra căreia zboară pescăruşii
şi-n care vagabondează primăvara
e focul frunzelor veştede?

Tu nu ştii
că frunţile munţilor foşnesc dezmierdător
despicînd zîmbetul norilor neînsufleţiţi
pe umerii soarelui alb?

Tu nu ştii
că primăvara năruie spre cer zăpada
prin adormirea tristelor zile
şi nopţi, ca toate celelalte?

Tu nu ştii
că amurgul, mîngîindu-ne ochii goi
trezeşte o undă de teamă, un crin,
sîngerînd în mîinile noastre?

Tu nu ştii? Atunci,
de unde să ştiu eu?

Eu ar trebui să ştiu?

Suspine

P.

Te-am căutat visînd, în noapte

Şi te-am văzut în depărtări,

Şi se aud pierdute şoapte

Şi pleci şi tu şi pieri în zări.

I

Dar eu n-am vrut, să plec, nicicînd,

Şi-mi pare rău şi îmi dau lacrimi,

Eu doar iubire-ţi port în gînd,

De ce mă vrei trăind în patimi?

Cînd rătăcesc cu gînd timid

Prin norii mari ce mă tot cheamă

E un întins pustiu arid

Şi plîng oprelişte de seamă.

P.

Ascult cum vorba ta-mi ascunde

Fremătătorul adevăr

Şi cîntul nostru n-are unde

Să ne mai pună întrebări.

I.

Cînd am pornit pe drum am spus

Că nu-i putere să m-oprească

Dar am ajuns atît de sus,

Peste voinţa-mi omenească.

Doar gîndul tău înseamnă-acum

Un drum şi-o altă libertate,

Iubirea urmelor de scrum

E taina nopţilor furate.

P.

Bătătorindu-ne cărarea,

Să declinăm acum cuminţi

Din verbe ce-am uitat, uitarea,

Şi să plecăm, uitaţi, în munţi.

I.

Ce vrei să spui? Parcă prevăd,

În gînd ai numai despărţire,

Iar cum acum totu-i prăpăd,

Mă cheamă vechea amăgire.

În noaptea plină de fiori,

De e aşa rămîn tăcută,

Şi voi pleca la primii zori,

Să mă tot pierd, necunoscută.

Umbra

Ce umbră tainică te-ascunde
În amintiri şi primăveri?
Eu plec la drum dar nu ştiu unde,
E ziua care a fost ieri.
A fost ce-a fost şi niciodată
Nu vei mai fi un pas concret,
Iubirea mea nu te mai cată
În ascunzişul tău secret.

O umbră veşnic visătoare
Din flori de crin şi flori de mac,
Mă-nchide-n mine şi mă doare
Şi-n vînt de noapte mă prefac.
În ascunzişul tău din umbră
Mă plănuieşti în fel şi chip,
Mă vezi în răzbunarea-ţi sumbră
Ca valul mării pe nisip.

În umbra ta neştiutoare
Se pierde şi destin şi vis,
Credinţa ta revoltătoare
E doar eternul compromis.
Şi-n lacrimi zboru-i o mirare,
Vechi amintiri de vis răzleţ,
Şi-am nimicit prin condamnare
Un vis frumos şi-un vis măreţ.

De-acum şi pentru totdeauna
Rămîi doar drumul paralel,
Privind în soare eu văd luna
Şi la desfrîu fac iar apel.
Rămîi o umbră-n veşnicie
Îmbrăţişînd un univers,
În viaţa ta-i doar armonie,
Un drum al vieţii nemaimers.

Flori de artificii

Ploi de stele de-artificii
Urcă şi coboară-n nimb,
Vinovaţii sînt complicii
Propăşiţi de noul schimb.

Căi Lactee de urale
Se înalţă din senin...
Drumul urcă iar o vale...
Eu doar mie mi-aparţin...

Merg un drum în libertate,
Iau firesc doar ce-nţeleg,
Şi numesc eternitate
Gîndul care mi-e întreg...

Lacrimi

Pustiu, ca umbra de scîntei,
Sub norii de zăpadă,
Adun din vorbe şi idei
O lume de paradă.
În falduri albe învelit
Un început răsare,
Iar timpul a întinerit
Pierzîndu-se în zare.

Sub mantii grele de furtuni
Răscrucea-i o-ntîlnire,
Mai cred în sacrele minuni
Robite de iubire.
Şi un cuvînt rămas postum
Îmi taie mereu drumul
Şi-adun din urmele de fum
Cu duioşie scrumul.

Şi-apoi din grindine şi foc
Dau brazii nemuririi
Şi caut raza de noroc
Şi pragul amintirii.
Iar cînd mă-ntorc din rătăciri
Spre taina măsluită
Mă ard în prag de împliniri
Şi-n şoapta răstignită.

M-adun la focul învingînd
Căldura casei triste
Şi port minunile în gînd
Şi-n lacrimi să existe.
Şi din deşertul ce mi-l am
Revine ca o boare
De cînd prin stele colindam
O taină călătoare.

Despărţire-nseninată

Ne despărţim sub soarele de vară,
Împleticiţi în faptă şi tristeţi.
Şi trişti, pierzînd cea mai de preţ povară,
Vom sta la pîndă, paşnici, hrăpăreţi.

Sărută-mă, nu te uita la mine,
Nu te uita în ochii plini de fum,
De-acum, în iarna serilor senine,
M-or nărui poveri uitate-n drum.

Şi nici nu voi privi cum te voi pierde
În furnicarul defilînd pe drum
Dar cînd mă voi întoarce, te voi crede
Furtună care stinge nori de fum.

De-atunci voi vrea să priveghez într-una
Hotarul tainelor, secret, meschin
Înspre înaltu-n care plouă luna
Cu zîmbet dulce, palidu-i venin.

Voi vrea să plec spre zilele atlante
Şi-n voia lor în taină să trăiesc
Să-mi spintec viaţa ultimelor pante,
Venind, mereu, să-ţi spun că te iubesc.

Iar cînd va fi să-ţi fie nunta sfîntă,
Mai aminteşte-ţi zborul meu trecut,
Şi gîndul meu ce vorba o împlîntă,
Şi anii-n care tu l-ai cunoscut.

Să laşi apoi pe trubaduri să cînte
Un vag îndemn ce tu-l împerechezi
Şi către mine-n noapte să avînte
Amare vînturi, pline de zăpezi.

Şi mai târziu să cînte din vioară,
Din scripca lor, un cîntec minunat,
Şi pentru un mereu odinioară
Un veşnic altădată şi-altădat’.

Aşa fiind, să te retragi senină
În locul ce-ai să-l ştii îndepărtat,
Să te privesc prin raza de lumină
Veghind un adevăr adevărat.

Prin fulger şi prin trăsnet, între stele,
Îţi voi cînta plînsoarea ce va fi,
Şi lacrimi cîntul va voi să spele
O pravilă pe care-o voi iubi.

În marile instanţe, fără-a-mi spune,
Închide ochii, haide, şi te du,
Cînd vom privi castele de ruine,
Doar lacrimilor mele spune “nu”.

De-ai să mă vezi, să faci ce-i omeneşte
Să nu îmi spui nimic, nimic, nimic,
Mai bine treci şi-n taină ocoleşte
Păcatul grîului ce dă în spic.

De ce îngîni şuvoaiele de lacrimi
În ochii negri, puri şi răvăşiţi?
În nume îţi sădeşti un cer de patimi
Şi eu promit mereu ce tu promiţi.

Ştiai din iarnă vara ce-o să fie,
Că vom trăi doar mai de neuitat
Dar vorba ce ţi-am pus-o temelie,
Tu ai crezut că-i gîndul revoltat.

Pînă va fi să fie nunta sacră,
Primeşte ultimul buchet de flori,
Din piatră seacă seacă apa-n piatră
În curcubeul ultimei culori.

Ne vom uita, încetul cu încetul,
Aşa cum daţi uitării sîntem toţi
Şi va rămîne-n urmă alfabetul
Ce-a unduit cărarea către porţi.

Suflet răzvrătit

De ce-ai plecat? Tu nu voiai să pleci,
Pe lungul drum cu luminiţe reci,
În noaptea-n care m-aşteptai să vin
Ca un torent de şoapte şi senin?

De ce-ai venit, de nu voiai să vii,
Ca o-ntîmplare seacă şi senină?
Azi drumul tău tu nici nu îl mai ştii,
Iar lacrima e arsă de lumină.

Ca un altar de vis şi întrebare
A fost ce-a fost, o lacrimă de-apoi.
De ce-ai plecat spre cinica uitare
De ce s-a stins un pas voit în doi?

De ce-ai plecat? Tu chiar voiai să pleci?
De ce-ai lăsat priviri prin lacrimi seci?
De ce-ai venit? Tu chiar voiai să vii?
Spune-mi, te rog, va fi să mai revii?

Romanţă din iarnă

Cînd suflă vîntul greu de iarnă
Cu iz de ger şi adormiri,
Vin peste noi, să se aştearnă,
Şi taine vechi, şi amintiri.
Vin toate, toate, dintr-odată
În toiul serilor tîrzii,
Lăsînd viforniţa uitată
În seama străzilor pustii.

Şi biciuiește vîntul iernii
Priviri din ochii rătăciţi
Spre timpul tristelor vecernii
Şi gîndul paşilor minţiţi.
Aştearne iarna albe garduri
Pe ceea ce se vrea real,
Ştergînd culoarea unor farduri
Ce-s doar contururi de fundal.

Cînd suflă vînturi viscolite
Şi lemnele trosnesc în foc,
Stelele-aleargă izgonite,
Prinzîndu-se-ntr-al iernii joc.
Şi iarna-şi trece ziua-n noapte,
Și mai departe noaptea-n zi,
Dîndu-ne timp de alte fapte,
Şi-un alt motiv de-a ne iubi.

Proces

Ferice mă-nconjoară-o rază
Prin scop, prin ţel şi prin destin
Şi veşnic lumii stau de pază
Şi lumii veşnic mă închin.

Declar proces deschis terorii
Şi pun dreptatea avocat,
Dar, mincinoşi, judecătorii
Mă pun la zid predestinat.

Cu zgomot propriu, iluzoriu,
Luceşte un afet de tun
Şi-n prăbuşiri, inchizitoriu,
Nici vorbe nu mai am să spun.

În vechi instanţe prăbuşite
Se judecă proces meschin
Dar toate plîng neauzite
Pe norii negri care vin.

Ultima oră

În seara ultimă din vis
Ţi-am spus ce n-am avut curaj,
Şi gîndul nostru a închis
O poartă-a vechiului miraj.

Iar timpul parcă-a vămuit
Urmarea visurilor noastre...
Visasem noi c-am împlinit
Tăria zărilor albastre?

Aveam clădit din temelii
Castelul nostru de temei,
Ce ne-apăra de vijelii
Şi de blestemul dinspre zei.

Apoi, al vieţii surogat
S-a arătat cu tot ce ştie,
Pîn’ ce-am greşit cu-adevărat
Şi ne-a strivit în temelie.

Ne îndreptăm spre necuprins
Cu ochii vineţii de lacrimi
Şi gîndul care s-a incins
E plin de şoapte şi de patimi...

Să mă aştepţi într-un An Nou
Cu veşti frumoase din trecut,
Veni-voi, poate, eu cadou
Să-ţi spun de ce-s necunoscut.

Trecutul să-l uităm prin gînd,
Cele ce-n fapte-au fost induse,
Iubindu-ne, să dăm iertând
O palmă morţii presupuse.

Acum cînd mai avem puţin
Din tot ce cîndva am avut,
Putem reface, clandestin,
Ultima oră-ntr-un minut.