Hai să rostim,
Şi să minţim
Că numai adevărul l-am trăit,
Tu porţi de-acum,
Pe al tău drum,
Nimicul ce-a rămas de-nfăptuit.
Cu vorba ta,
De poţi spera,
Să mă condamni la moarte dacă vrei.
Din vis şi gînd
Să scrii un rînd
Ca să-l citeşti ghicindu-mi anii mei.
Şi tot ce-a fost,
Azi n-are rost
Şi poţi să mă blestemi, să mă-njoseşti,
Mai am un dor
Biruitor,
Să mă urăşti sau doar să mă iubeşti.
Cînd ai să crezi,
Ai să mă vezi
Netrebnic şi nebun nestăvilit,
Tîrziu şi rar,
Ca un coşmar,
Ne vom trezi din visul nesfîrşit.
Dacă prin tot,
Eu nu mai pot,
Strivit şi osîndit peste vecii,
Să pleci, să pleci,
Prin vînturi reci
Şi pîn’ la urmă nici să nu mă ştii.
miercuri, 1 mai 1985
marți, 23 aprilie 1985
Iubire în furtună
Afară e frig
şi noi stăm împreună.
Te iubesc. Doar atît
şi afară-i furtună.
Lîngă soba în care
focul pîlpîie stins,
Ne iubim peste seara
care-n ceruri a nins.
Suntem singuri, noi, singuri
şi e-atît de plăcut,
Te iubesc cu zăpada
ce ne-a fost început.
Ceaiul e prea fierbinte,
abureşte în noi,
Tu dă veste la lume
că suntem amîndoi.
Şi cum focul ni-i visul,
visu-i focul arzînd,
Cu privirile-n timpuri
tu îmi eşti foc şi gînd.
Afară e frig.
Vom rămîne-mpreună,
Ne iubim. Şi atît.
Şi afară-i furtună.
şi noi stăm împreună.
Te iubesc. Doar atît
şi afară-i furtună.
Lîngă soba în care
focul pîlpîie stins,
Ne iubim peste seara
care-n ceruri a nins.
Suntem singuri, noi, singuri
şi e-atît de plăcut,
Te iubesc cu zăpada
ce ne-a fost început.
Ceaiul e prea fierbinte,
abureşte în noi,
Tu dă veste la lume
că suntem amîndoi.
Şi cum focul ni-i visul,
visu-i focul arzînd,
Cu privirile-n timpuri
tu îmi eşti foc şi gînd.
Afară e frig.
Vom rămîne-mpreună,
Ne iubim. Şi atît.
Şi afară-i furtună.
marți, 16 aprilie 1985
Cuvînt paradoxal
Ai apărut ca şi o stea
Din margini de hotare,
Şi te-ai pierdut în lumea mea
Precum o întrebare.
Rămîne sacru şi-nţelept
A nopţii sfiiciune,
Iar dimineaţa te aştept
Să ştiu ce ai a-mi spune.
Şi ochii tăi căutători,
În noaptea demascată,
S-au înălţat biruitori
Să uit ce-a fost odată.
Dintr-un paradoxal cuvînt,
În dimineţi apuse,
O altă lume, din pămînt,
Adună nopţi răpuse.
Am adunat pe buza mea
O noapte-nsîngerată,
Şi am sfîrşit a nu mă vrea
Chiar şoapta mea uitată.
Cu răul împletind dispreţ
Numit-am sărbătoare
Izbînda şoaptelor de preţ,
Să nu ştim ce ne doare.
Tu m-ai numit din depărtări
O şoaptă zbuciumată,
Dar am plecat pe trei cărări
Spunîndu-ţi: Niciodată!
Păcat am pus în vorba mea,
Cînd foc dădeam la lume,
Ca să-mi păstrez lumina ta
Punîndu-ţi chiar eu nume.
Te otrăveşti cu-acelaşi gînd
Să împleteşti sorocul,
Dar încă îţi urăşti plîngînd
Şi soarta şi norocul.
E rîndul meu să te numesc
Demon şi înger rece,
Acum îţi spun că te iubesc
Cînd zorii stau să plece.
Aceasta e şi vorba ta
Strivită de păcate,
Ai început a mă uita,
Şi-ţi dau acum dreptate.
Lumina-i gîndul în cuvînt
Şi rînduri peste rînduri,
Pămîntul mi-l numesc pămînt
Şi-l prăpădesc în gînduri.
De şoapta mi-o numeşti acum
Hotar fără hotare,
Mai ieşi o clipă-n al meu drum
Şi-apoi te pierde-n zare.
Nu am uitat şi-am înţeles,
Tu nu faci cale-ntoarsă,
Şi mă supun, n-am de ales,
Trecutul mă apasă.
E frig şi este beznă iar
Şi tremur pîn’ la sînge,
Iubesc doar noaptea ce-mi dă-n dar
O rază ce mă frînge.
Îmi iartă neîndurat cuvînt
Ce ţi-am sădit în nume,
Acum că uiţi ceea ce sînt
Plecînd în a ta lume.
Din margini de hotare,
Şi te-ai pierdut în lumea mea
Precum o întrebare.
Rămîne sacru şi-nţelept
A nopţii sfiiciune,
Iar dimineaţa te aştept
Să ştiu ce ai a-mi spune.
Şi ochii tăi căutători,
În noaptea demascată,
S-au înălţat biruitori
Să uit ce-a fost odată.
Dintr-un paradoxal cuvînt,
În dimineţi apuse,
O altă lume, din pămînt,
Adună nopţi răpuse.
Am adunat pe buza mea
O noapte-nsîngerată,
Şi am sfîrşit a nu mă vrea
Chiar şoapta mea uitată.
Cu răul împletind dispreţ
Numit-am sărbătoare
Izbînda şoaptelor de preţ,
Să nu ştim ce ne doare.
Tu m-ai numit din depărtări
O şoaptă zbuciumată,
Dar am plecat pe trei cărări
Spunîndu-ţi: Niciodată!
Păcat am pus în vorba mea,
Cînd foc dădeam la lume,
Ca să-mi păstrez lumina ta
Punîndu-ţi chiar eu nume.
Te otrăveşti cu-acelaşi gînd
Să împleteşti sorocul,
Dar încă îţi urăşti plîngînd
Şi soarta şi norocul.
E rîndul meu să te numesc
Demon şi înger rece,
Acum îţi spun că te iubesc
Cînd zorii stau să plece.
Aceasta e şi vorba ta
Strivită de păcate,
Ai început a mă uita,
Şi-ţi dau acum dreptate.
Lumina-i gîndul în cuvînt
Şi rînduri peste rînduri,
Pămîntul mi-l numesc pămînt
Şi-l prăpădesc în gînduri.
De şoapta mi-o numeşti acum
Hotar fără hotare,
Mai ieşi o clipă-n al meu drum
Şi-apoi te pierde-n zare.
Nu am uitat şi-am înţeles,
Tu nu faci cale-ntoarsă,
Şi mă supun, n-am de ales,
Trecutul mă apasă.
E frig şi este beznă iar
Şi tremur pîn’ la sînge,
Iubesc doar noaptea ce-mi dă-n dar
O rază ce mă frînge.
Îmi iartă neîndurat cuvînt
Ce ţi-am sădit în nume,
Acum că uiţi ceea ce sînt
Plecînd în a ta lume.
duminică, 14 aprilie 1985
Semnătură
Atunci cînd semnez
las un vreasc de sînge
pe mîinile tuturor,
Doar atunci cînd vorbesc
mă semnez cu adevărat,
închinîndu-mă,
ca unui altar al cerului,
spre Luceafărul de seară.
Atunci cînd semnez,
ca un apel anonim,
eu vă rog să nu uitaţi
ce-nseamnă o semnătură.
Celelalte, vă rog,
Da, vă rog,
Uitaţi-le cît mai repede.
Numai ce înseamnă o semnătură
cu adevărat
să nu uitaţi!
las un vreasc de sînge
pe mîinile tuturor,
Doar atunci cînd vorbesc
mă semnez cu adevărat,
închinîndu-mă,
ca unui altar al cerului,
spre Luceafărul de seară.
Atunci cînd semnez,
ca un apel anonim,
eu vă rog să nu uitaţi
ce-nseamnă o semnătură.
Celelalte, vă rog,
Da, vă rog,
Uitaţi-le cît mai repede.
Numai ce înseamnă o semnătură
cu adevărat
să nu uitaţi!
sâmbătă, 13 aprilie 1985
Am fost
Am fost şi eu copil cîndva,
Strivit de un hotar umil,
Mereu dorindu-mi altceva.
Am fost, am fost şi eu copil.
Am dat şi eu la stele foc,
Chiar vorbe grele-am îndurat,
Şi mi-am umbrit al meu noroc,
Şi foc nebun la stele-am dat.
Am plîns cu urme pe zăpezi
Şi am clădit şi-am sfărîmat,
Doar peste nopţile-n grămezi
O urmă albă am lăsat.
Am stingherit în vetre foc,
Am strîns cenuşa pe cuţit,
M-am stingherit apoi în joc
Şi focul negru am slujit.
Mi-am pus în palmă vechi stindard
Să n-am nici ochi şi nici urechi.
Şi am ajuns în foc să ard
În palmă cu stindardul vechi.
Am fost. Am fost. Copil am fost,
Pluteam pe cerul de april.
Azi amintirile-mi dau rost.
Am fost. Am fost şi eu copil.
Strivit de un hotar umil,
Mereu dorindu-mi altceva.
Am fost, am fost şi eu copil.
Am dat şi eu la stele foc,
Chiar vorbe grele-am îndurat,
Şi mi-am umbrit al meu noroc,
Şi foc nebun la stele-am dat.
Am plîns cu urme pe zăpezi
Şi am clădit şi-am sfărîmat,
Doar peste nopţile-n grămezi
O urmă albă am lăsat.
Am stingherit în vetre foc,
Am strîns cenuşa pe cuţit,
M-am stingherit apoi în joc
Şi focul negru am slujit.
Mi-am pus în palmă vechi stindard
Să n-am nici ochi şi nici urechi.
Şi am ajuns în foc să ard
În palmă cu stindardul vechi.
Am fost. Am fost. Copil am fost,
Pluteam pe cerul de april.
Azi amintirile-mi dau rost.
Am fost. Am fost şi eu copil.
vineri, 12 aprilie 1985
Secure în dar
Dă-mi încă-o pădure de stele
Păstrează lumina-aşadar,
De astăzi în vorbele mele
Dau doar o secure în dar.
Au înflorit din nou caişii
Şi ne simţim iar împreună,
Visăm înaltul, spunem dînşii,
Şi între toate-i doar minciună.
Se-abate peste mine-aiurea
Pădurea plină de buturi,
Şi se înalţă-n van securea,
Şi peste toate doar securi.
Dă şoaptelor, din glossa veche
O noapte din eterna noapte,
Şi-n frumuseţi fără pereche
Mă pierde şi pe mine-n şoapte.
Deschide aripa de lacrimi,
Înşiră vorbe şi temei,
Şi te ascunde-n mii de patimi,
Să-mi porţi fiinţa către zei.
Mai crezi iubire tu în sine,
Mai crezi că plîns-am bucuria?
Spune-mi oricum, că, pentru toate,
Mi-am înjosit credul mîndria.
Ascundeţi vorba-mprăştiată,
Să nu-mprumuţi un zbor trecut,
Prin toate, fapta zbuciumată
Cunoaşte doar ce-a cunoscut.
Spune-i trecutului tandreţe,
Spune-i dispreţului iubire,
Dar lasă-mi amintiri măreţe
Să le păstrez întru-mplinire.
Eu spun cu vocea-mi archebuză
Că nopţi de foc ne-au biruit,
Dar gîndul murmură pe buză:
Cu tot ce-a fost, eu te-am iubit.
joi, 4 aprilie 1985
Iluzie în gînd
Retrăind o clipă
Fac de timp risipă,
Gîndul e rănit definitiv.
N-am nici crezăminte
Să mai cred cuvinte,
Piere-n urmă ultimul motiv.
Renegînd privirea,
Caut împlinirea,
Nici o vorbă nu mai am să-ţi spun.
Cu credinţa moartă
Plîngem peste soartă,
Suferinţa mea-i de om nebun.
Pune mînă-n mînă,
Să asculţi ce-ngînă,
Clipa mea şi gîndul meu meschin.
Dau ultima clipă,
Fac şi-acum risipă,
Dar nu pot, nu ştiu, nu mă închin.
Dau la vorbe drumul
Şi culeg tot scrumul
Gîndului ce sens i-am dat, grăbit.
Unul, doi şi alţii,
Brazii mei înalţii
Mă întreabă cum de te-am iubit.
Am iubit la sînge
Şi trecut mă frînge,
Nu pot accepta acest motiv:
Valuri peste timpuri
Măsluiesc nisipuri,
Iar eu pierd, pierzînd definitiv.
Pune-o vorbă veche
Peste-a ta pereche,
Să dăm foc iluziei în doi,
Am ce am prin mine,
Şi chiar îmi convine,
Cînd veghează noaptea zorii noi.
În sentinţa rece
Timpul o să plece
Cu un simţămînt necunoscut.
Haide, lasă, lasă,
Să plecăm acasă,
Să privim doar timpul ce-a trecut.
Dacă-n nebunie,
Ce a fost să fie
Am crezut că nu-i adevărat,
Să îmi spui de-n lacrimi
Ai cuprins doar patimi
Dintr-un gînd cu totul ne’mpăcat.
Eu sunt eu prin mine,
M-ai ştiut, ştii bine,
Că sunt eu şi-n vorbe, numai eu,
Adunînd pe toate,
Cu tot ce se poate,
Am pus ce-i al tău lîngă al meu.
Spune-mi, prins-ai bine?
Coarda asta ţine?
N-am să cad în ultimul rapel?
Nu ştiu ce înseamnă
Ceea ce mă-ndeamnă
Să fiu nesupus, să fiu rebel.
În credinţa serii,
Cripta primăverii
Mă îndeamnă să pornesc la drum,
Chem de prin unghere
Vorbe şi tăcere,
Iar tăcerea ta îmi spune: Acum!
Adunat-ai oare
Nopţi şi gînd şi soare
De înşiri cuvinte fără rost?
Ai alt gînd se pare,
Dar în disperare
Vei uita şi ceea ce a fost.
Dacă ştii îmi spune,
Gîndul de vrei pune
Peste mine, peste amîndoi.
Nu da importanţă
Că e o instanţă
Ce ne judecă pe amîndoi.
Eu păstrez în fire
Noapte şi iubire
Şi-ţi dau tot motivul ce nu-l ai,
Dar, cum îţi dai seama,
Mă apucă teama
Că nu-i iadul niciodată rai.
Cît păstrezi tăcerea
Regăsesc durerea
De-a trăi la fel în orice zi.
Dar cînd tai în două
Picături de rouă
Uit mereu chiar verbul a iubi.
În aceeaşi clipă
Noaptea se-nfiripă
Ca să mor minţit şi împărţit.
Să ascult în pace
Lumea care tace,
Să-nţeleg al lumii pas minţit.
Umple-mi tu paharul
Să-mi cunosc hotarul,
Dar nu pot să rabd acest mister,
Şi ce întîmplare
Trece în uitare
De ne-am avîntat pînă la cer?
Pe obrazul rece
Lacrimi stau să sece,
Gîndu-i mai netrebnic, revanşard.
Ultima ispravă
Mi-o servesc pe tavă,
Ca în foc nestăvilit să ard.
Peste jocul sorţii
Blestema-vor morţii
Să rămîn un veşnic exilat.
Hai, ce stai, adună
Timpul împreună,
Ca să rabd trecutul blestemat.
Crezi în ceva? Crede
Pînă vom purcede
Şi ne-om avînta peste avînt,
Plînge de durere
Ultima putere
Şi-ţi rostesc pierdut acest cuvînt.
Uite, se adună
Şi se împreună,
Şoapta spune-n toate
Pleacă, nu se poate!
Culegînd complice
Nopţile ferice,
Fie ce-o să fie,
Dă-mi trecutul mie.
Fac de timp risipă,
Gîndul e rănit definitiv.
N-am nici crezăminte
Să mai cred cuvinte,
Piere-n urmă ultimul motiv.
Renegînd privirea,
Caut împlinirea,
Nici o vorbă nu mai am să-ţi spun.
Cu credinţa moartă
Plîngem peste soartă,
Suferinţa mea-i de om nebun.
Pune mînă-n mînă,
Să asculţi ce-ngînă,
Clipa mea şi gîndul meu meschin.
Dau ultima clipă,
Fac şi-acum risipă,
Dar nu pot, nu ştiu, nu mă închin.
Dau la vorbe drumul
Şi culeg tot scrumul
Gîndului ce sens i-am dat, grăbit.
Unul, doi şi alţii,
Brazii mei înalţii
Mă întreabă cum de te-am iubit.
Am iubit la sînge
Şi trecut mă frînge,
Nu pot accepta acest motiv:
Valuri peste timpuri
Măsluiesc nisipuri,
Iar eu pierd, pierzînd definitiv.
Pune-o vorbă veche
Peste-a ta pereche,
Să dăm foc iluziei în doi,
Am ce am prin mine,
Şi chiar îmi convine,
Cînd veghează noaptea zorii noi.
În sentinţa rece
Timpul o să plece
Cu un simţămînt necunoscut.
Haide, lasă, lasă,
Să plecăm acasă,
Să privim doar timpul ce-a trecut.
Dacă-n nebunie,
Ce a fost să fie
Am crezut că nu-i adevărat,
Să îmi spui de-n lacrimi
Ai cuprins doar patimi
Dintr-un gînd cu totul ne’mpăcat.
Eu sunt eu prin mine,
M-ai ştiut, ştii bine,
Că sunt eu şi-n vorbe, numai eu,
Adunînd pe toate,
Cu tot ce se poate,
Am pus ce-i al tău lîngă al meu.
Spune-mi, prins-ai bine?
Coarda asta ţine?
N-am să cad în ultimul rapel?
Nu ştiu ce înseamnă
Ceea ce mă-ndeamnă
Să fiu nesupus, să fiu rebel.
În credinţa serii,
Cripta primăverii
Mă îndeamnă să pornesc la drum,
Chem de prin unghere
Vorbe şi tăcere,
Iar tăcerea ta îmi spune: Acum!
Adunat-ai oare
Nopţi şi gînd şi soare
De înşiri cuvinte fără rost?
Ai alt gînd se pare,
Dar în disperare
Vei uita şi ceea ce a fost.
Dacă ştii îmi spune,
Gîndul de vrei pune
Peste mine, peste amîndoi.
Nu da importanţă
Că e o instanţă
Ce ne judecă pe amîndoi.
Eu păstrez în fire
Noapte şi iubire
Şi-ţi dau tot motivul ce nu-l ai,
Dar, cum îţi dai seama,
Mă apucă teama
Că nu-i iadul niciodată rai.
Cît păstrezi tăcerea
Regăsesc durerea
De-a trăi la fel în orice zi.
Dar cînd tai în două
Picături de rouă
Uit mereu chiar verbul a iubi.
În aceeaşi clipă
Noaptea se-nfiripă
Ca să mor minţit şi împărţit.
Să ascult în pace
Lumea care tace,
Să-nţeleg al lumii pas minţit.
Umple-mi tu paharul
Să-mi cunosc hotarul,
Dar nu pot să rabd acest mister,
Şi ce întîmplare
Trece în uitare
De ne-am avîntat pînă la cer?
Pe obrazul rece
Lacrimi stau să sece,
Gîndu-i mai netrebnic, revanşard.
Ultima ispravă
Mi-o servesc pe tavă,
Ca în foc nestăvilit să ard.
Peste jocul sorţii
Blestema-vor morţii
Să rămîn un veşnic exilat.
Hai, ce stai, adună
Timpul împreună,
Ca să rabd trecutul blestemat.
Crezi în ceva? Crede
Pînă vom purcede
Şi ne-om avînta peste avînt,
Plînge de durere
Ultima putere
Şi-ţi rostesc pierdut acest cuvînt.
Uite, se adună
Şi se împreună,
Şoapta spune-n toate
Pleacă, nu se poate!
Culegînd complice
Nopţile ferice,
Fie ce-o să fie,
Dă-mi trecutul mie.
miercuri, 3 aprilie 1985
De ce…?
-De ce oftezi cînd n-ai motive?
De ce ai gînduri obsesive?
De ce te baţi cu ploi de gheaţă?
De ce aprinzi un foc în ceaţă?
De ce dai foc la rădăcină
Şi recunoşti că eşti de vină?
De ce te zbaţi să ştii pe toate
Cînd bine ştii că nu se poate?
Şi chiar, de ce asudă focul?
Tu ştii că vatra îi e locul?
De ce te clatini? N-ai motive!
Atîtea-s gînduri posesive?
-Să vă răspund adun cuvinte
Şi le aştern pe dinainte,
Oftînd cu lumea veşnic plină
De întuneric şi lumină.
Mi-e dor să plîng fără dovadă
Pe ispăşirea mea bolnavă.
Plutind în doruri de putere,
Rămîne viaţa o durere.
Ridic un foc în bezna serii,
M-aşez la mesele tăcerii,
Adun şi tot adun ca-n mine
Să fie tot ce-mi aparţine.
Dar gîndul meu rămîne slugă
La tot ce vorba lumii-ndrugă,
Trăind şi despicînd în două
O eră veche şi-una nouă.
Nu am motiv dar gîndul zboară
Nici viaţa nu-i deloc uşoară,
În vorbe care-ajung la mine
E tot ce lumii îi convine.
Dar nu adună astă lume
Decît urmaşii după nume,
Nu ştie că urmaş se cheamă
Şi cel ce tace fără teamă.
Şi fără teamă-n gura mare
Dă veste spre întreaga zare,
Dă veste focului să-nvingă
Şi-n focul vieţii să se stingă.
Eu sînt urmaş al tuturora
Cît ceasurile mai bat ora,
Strămoş al celor ce-or să fie
Cînd vîntul toamnei mă adie.
Şi am să plîng şi rîd ferice
Şi am să mă condamn complice
Şi-am să ciocnesc cu fiecare
În clipa lui de disperare.
De ce ai gînduri obsesive?
De ce te baţi cu ploi de gheaţă?
De ce aprinzi un foc în ceaţă?
De ce dai foc la rădăcină
Şi recunoşti că eşti de vină?
De ce te zbaţi să ştii pe toate
Cînd bine ştii că nu se poate?
Şi chiar, de ce asudă focul?
Tu ştii că vatra îi e locul?
De ce te clatini? N-ai motive!
Atîtea-s gînduri posesive?
-Să vă răspund adun cuvinte
Şi le aştern pe dinainte,
Oftînd cu lumea veşnic plină
De întuneric şi lumină.
Mi-e dor să plîng fără dovadă
Pe ispăşirea mea bolnavă.
Plutind în doruri de putere,
Rămîne viaţa o durere.
Ridic un foc în bezna serii,
M-aşez la mesele tăcerii,
Adun şi tot adun ca-n mine
Să fie tot ce-mi aparţine.
Dar gîndul meu rămîne slugă
La tot ce vorba lumii-ndrugă,
Trăind şi despicînd în două
O eră veche şi-una nouă.
Nu am motiv dar gîndul zboară
Nici viaţa nu-i deloc uşoară,
În vorbe care-ajung la mine
E tot ce lumii îi convine.
Dar nu adună astă lume
Decît urmaşii după nume,
Nu ştie că urmaş se cheamă
Şi cel ce tace fără teamă.
Şi fără teamă-n gura mare
Dă veste spre întreaga zare,
Dă veste focului să-nvingă
Şi-n focul vieţii să se stingă.
Eu sînt urmaş al tuturora
Cît ceasurile mai bat ora,
Strămoş al celor ce-or să fie
Cînd vîntul toamnei mă adie.
Şi am să plîng şi rîd ferice
Şi am să mă condamn complice
Şi-am să ciocnesc cu fiecare
În clipa lui de disperare.
vineri, 29 martie 1985
Declaraţie
Se tînguiesc în zori, netrebnici:
Eu îţi dau asta! ... Dă-mi... Îţi dau...
Dar vai, cînd ei de iad sînt vrednici
Doar eu în cale le mai stau?
Eu cînd mă-ndoi fără motive
Şi cînd în ochii mei sînt lacrimi,
Renunţ la timp şi adjective,
Adun în mine-a lumii de patimi.
Mă clatin. Ură, nedreptate
Îmi arde chiar şi legea firii,
Mi-au mai rămas acum, din toate,
Doar bucuriile iubirii.
De la săraci fără putere
Îmi iau tăria şi avîntul,
Durerea lor e-a mea durere,
Prin toate lor le dau cuvîntul.
De n-aş da piept cu uraganul
Mi-ar fi mai mult de mine silă,
Pot aştepta să treacă anul,
Dar n-am să pot trăi din milă.
De ce să nu slujesc suspinul?
De ce să-nalţ aristocraţii?
Al lumii unul e destinul
Şi-s cu săracii. Jos bogaţii!
Ah, ce-ntrebări adevărate:
De ce mă leg de nu mă doare?
Mă doare. Gînduri birocrate,
Desfrîu sub lege şi teroare.
Iubesc o viaţă anonimă
Iubesc o viaţă-n sărăcie
Prefer doar plata mea infimă
Că sînt bogat cît am mîndrie.
Şi n-am să-ngădui niciodată
Ca mîna mea să stea întinsă,
Mai bine-n lacrimi e udată
Decît de cineva atinsă.
De aş voi şi bani şi-avere
Le-aş aduna şi fără trudă,
Dar astea nu îmi dau putere
Mai sus e fruntea care-asudă.
Ei, da, de n-aş trăi în lume
De-aş judeca doar ce-i al meu
M-aş afunda sub un biet nume
Pierdut între cei mulţi mereu.
Astfel privesc oamenii-n faţă
Şi-n ochii lor mai pot privi,
Mă pot trezi de dimineaţă
Şi pot în viaţă izbîndi.
Eu îţi dau asta! ... Dă-mi... Îţi dau...
Dar vai, cînd ei de iad sînt vrednici
Doar eu în cale le mai stau?
Eu cînd mă-ndoi fără motive
Şi cînd în ochii mei sînt lacrimi,
Renunţ la timp şi adjective,
Adun în mine-a lumii de patimi.
Mă clatin. Ură, nedreptate
Îmi arde chiar şi legea firii,
Mi-au mai rămas acum, din toate,
Doar bucuriile iubirii.
De la săraci fără putere
Îmi iau tăria şi avîntul,
Durerea lor e-a mea durere,
Prin toate lor le dau cuvîntul.
De n-aş da piept cu uraganul
Mi-ar fi mai mult de mine silă,
Pot aştepta să treacă anul,
Dar n-am să pot trăi din milă.
De ce să nu slujesc suspinul?
De ce să-nalţ aristocraţii?
Al lumii unul e destinul
Şi-s cu săracii. Jos bogaţii!
Ah, ce-ntrebări adevărate:
De ce mă leg de nu mă doare?
Mă doare. Gînduri birocrate,
Desfrîu sub lege şi teroare.
Iubesc o viaţă anonimă
Iubesc o viaţă-n sărăcie
Prefer doar plata mea infimă
Că sînt bogat cît am mîndrie.
Şi n-am să-ngădui niciodată
Ca mîna mea să stea întinsă,
Mai bine-n lacrimi e udată
Decît de cineva atinsă.
De aş voi şi bani şi-avere
Le-aş aduna şi fără trudă,
Dar astea nu îmi dau putere
Mai sus e fruntea care-asudă.
Ei, da, de n-aş trăi în lume
De-aş judeca doar ce-i al meu
M-aş afunda sub un biet nume
Pierdut între cei mulţi mereu.
Astfel privesc oamenii-n faţă
Şi-n ochii lor mai pot privi,
Mă pot trezi de dimineaţă
Şi pot în viaţă izbîndi.
joi, 28 martie 1985
Inscripţie pe masa tăcerii
Eu tac,
Tu taci.
Acesta-i ordinea de zi: Tăcerea.
Şi toată lumea tace.
E frig
şi îţi spun totul prin tăcere.
Tu mă asculţi
şi-mi răspunzi în tăcere.
Apoi,
te văd prin ceaţă
şi te strig în tăcere.
Tu asculţi
şi mă mîngîi în tăcere.
Şi mai vorbim,
în tăcere,
la masa tăcerii,
făcîndu-ni-se dor
de tăcere...
Tu taci.
Acesta-i ordinea de zi: Tăcerea.
Şi toată lumea tace.
E frig
şi îţi spun totul prin tăcere.
Tu mă asculţi
şi-mi răspunzi în tăcere.
Apoi,
te văd prin ceaţă
şi te strig în tăcere.
Tu asculţi
şi mă mîngîi în tăcere.
Şi mai vorbim,
în tăcere,
la masa tăcerii,
făcîndu-ni-se dor
de tăcere...
vineri, 22 martie 1985
Poveste, la final
Venit-ai, acum, să-mi dai veste
Că pasul ce-l faci este mare,
Că intri-ntr-o altă poveste,
Şi duci pe cea veche-n uitare.
Îmi spui că faci totul în grabă,
Dar poţi fi atentă la toate...
Accentu-l pui pe ultima silabă,
Ca să-nţeleg că, altfel, nu se poate.
Îţi las la-ndemână tăcerea
Din ea, orice vei vrea, să faci,
Nu vreau, nici nu-mi doresc puterea
De-a crede că-ţi dorşști să taci.
Dă zor... Ia aminte cum piere
Căldura, cînd focul se stinge,
Sau dacă nu-şi are putere
Şi vîntul, prea tare,-l învinge.
Ne-am vrut în urcări totdeauna,
Priveam, mai tot timpul, spre stele
Azi însă ne-apasă minciuna,
Uitat-am cu totul de ele.
Priveşte cum taina sihastră
Îngînă un gînd de niciunde,
Şi-ntreabă de-a fost fapta noastră,
Sau gest ce-n banal se ascunde?
Te văd învelită de lacrimi,
Şi gândul ţi-l simt dus departe,
Ne-apasă teribil, sub patimi,
Destinul prin rostu-i aparte.
Ţi-e încă-n porniri răbufnirea,
Crezându-te rază de soare,
Deşi te tot cheamă iubirea
Să fii, să rămîi... Dar te doare...
În pasul de fire răzleaţă
Îti faci jurăminte solemne,
Croindu-ţi, în vise, o viaţă
Ce-o vrei, prin minuni, să-ţi dea semne.
Dă-mi foc, e firesc, fără milă,
Şi dă chiar şi focului nume,
Că, totuşi, e prea puerilă
Privirea ce-o-ndrepţi înspre lume.
Eu văd depărtarea, senină,
Deasupra de-al apei noroi,
Sperînd că e vremea să vină
Consensul firescului noi.
Rămân o lumină ascunsă,
Chiar dacă nu-mi pasă de mine,
Prin lumea de neguri străpunsă
Tu, pleacă! Să-ţi fie, vreau, bine!
Că pasul ce-l faci este mare,
Că intri-ntr-o altă poveste,
Şi duci pe cea veche-n uitare.
Îmi spui că faci totul în grabă,
Dar poţi fi atentă la toate...
Accentu-l pui pe ultima silabă,
Ca să-nţeleg că, altfel, nu se poate.
Îţi las la-ndemână tăcerea
Din ea, orice vei vrea, să faci,
Nu vreau, nici nu-mi doresc puterea
De-a crede că-ţi dorşști să taci.
Dă zor... Ia aminte cum piere
Căldura, cînd focul se stinge,
Sau dacă nu-şi are putere
Şi vîntul, prea tare,-l învinge.
Ne-am vrut în urcări totdeauna,
Priveam, mai tot timpul, spre stele
Azi însă ne-apasă minciuna,
Uitat-am cu totul de ele.
Priveşte cum taina sihastră
Îngînă un gînd de niciunde,
Şi-ntreabă de-a fost fapta noastră,
Sau gest ce-n banal se ascunde?
Te văd învelită de lacrimi,
Şi gândul ţi-l simt dus departe,
Ne-apasă teribil, sub patimi,
Destinul prin rostu-i aparte.
Ţi-e încă-n porniri răbufnirea,
Crezându-te rază de soare,
Deşi te tot cheamă iubirea
Să fii, să rămîi... Dar te doare...
În pasul de fire răzleaţă
Îti faci jurăminte solemne,
Croindu-ţi, în vise, o viaţă
Ce-o vrei, prin minuni, să-ţi dea semne.
Dă-mi foc, e firesc, fără milă,
Şi dă chiar şi focului nume,
Că, totuşi, e prea puerilă
Privirea ce-o-ndrepţi înspre lume.
Eu văd depărtarea, senină,
Deasupra de-al apei noroi,
Sperînd că e vremea să vină
Consensul firescului noi.
Rămân o lumină ascunsă,
Chiar dacă nu-mi pasă de mine,
Prin lumea de neguri străpunsă
Tu, pleacă! Să-ţi fie, vreau, bine!
luni, 18 martie 1985
Răvaş
Un dor cu tristeţe şi jale
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.
Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.
Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.
Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.
În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.
Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.
Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.
Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.
În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.
Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.
Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.
Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.
Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.
În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.
Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.
Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.
Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.
În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.
Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.
luni, 11 martie 1985
Reproş
Degeaba numit-am iubire,
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.
În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.
Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.
Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.
Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!
(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.
În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.
Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.
Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.
Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!
(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).
joi, 7 martie 1985
Cîntec pentru niciodată
Pleacă! Pleacă! Pleacă! Drumul e-nainte
Nu mai am nici vorbe, nu mai am cuvinte,
Mi-a rămas trecutul singura-mplinire
Şi cu ochii-n lacrimi te numesc iubire.
Te robesc în mine, ca să fii o şoaptă,
Stau timid şi singur, cu un gînd ce-aşteaptă.
Fapta mea e faptă ce n-are iertare
Şi cu toate cele, n-o dau spre uitare.
Mă-fierbînt cu sarea mierii de albine,
Cu un gînd din urmă te mai chem la mine.
Îmi e dor de fapta dintr-a ta credinţă
Dar a mele vorbe sînt încă-o sentinţă.
Stau în fapt de seară, lacrimi stau să pice,
Îngerii din ceruri stau să mă ridice,
Lacrima e sînge, sîngele mă cheamă
Şi îmi este teamă, chiar îmi este teamă.
Dau năvală gînduri peste trupul firii,
Pun un pas în moarte, mă închin iubirii
Te-aş cuprinde-n braţe. Dar privesc ‘nainte,
Du-te, ăsta-i drumul. Nu mai am cuvinte.
Nu mai am nici vorbe, nu mai am cuvinte,
Mi-a rămas trecutul singura-mplinire
Şi cu ochii-n lacrimi te numesc iubire.
Te robesc în mine, ca să fii o şoaptă,
Stau timid şi singur, cu un gînd ce-aşteaptă.
Fapta mea e faptă ce n-are iertare
Şi cu toate cele, n-o dau spre uitare.
Mă-fierbînt cu sarea mierii de albine,
Cu un gînd din urmă te mai chem la mine.
Îmi e dor de fapta dintr-a ta credinţă
Dar a mele vorbe sînt încă-o sentinţă.
Stau în fapt de seară, lacrimi stau să pice,
Îngerii din ceruri stau să mă ridice,
Lacrima e sînge, sîngele mă cheamă
Şi îmi este teamă, chiar îmi este teamă.
Dau năvală gînduri peste trupul firii,
Pun un pas în moarte, mă închin iubirii
Te-aş cuprinde-n braţe. Dar privesc ‘nainte,
Du-te, ăsta-i drumul. Nu mai am cuvinte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)





